■ No Happy-Endings

[ No Happy Endings ]

Ce e suferinta ? Ce e pasiunea ce o simti pana in maduva spinarii? Ce e ura?... Ce sunt toate acestea?...

A fost odata ca niciodata... o epoca aflata la o rascruce istorica. Dupa aproape jumatate de secol de deceptii provocate de un sistem totalitar... dupa jumatate de secol de iluzii, de minciuni, de functii si impostori...era timpul pentru o schimbare epocala si moderna. Timpul sosise. Secera si ciocanul trebuiau sa cada sub focurile unor oameni ce aveau in suflet ... credinta ca pot reusi sa doboare un astfel de sistem. O lovitura de stat perfecta. Nu fara victime. Dar destul de miscatoare incat sa dea drumu unui foc neincetat de violente "anti-sistemice".
Cei nascuti inainte de acest mare big-bang al libertatii de orice fel cunosc viata intr-un anume fel si au imprimante idei ce vor dainui in timp, nu conteaza cat. Idei...sisteme de idei...orice. Ceva a fost imprimat in acei aproximativ 50 ani. Cei nascuti in libertate sunt diferiti. Total diferiti. Obisnuiti cu ceva ce nu potrivit celorlalti. Normal ca cineva va trebui sa cedeze. Cum secera nu se intoarce prea repede, cei vechi vor trebui sa se adapteze celor noi. Always the same.
1988
M-am nascut. In acel mare si falnic sistem rosu numit comunism, capabil de a da oricaruia un rost in viata si de a darui tot. Prin excelenta, am fost unul dintre ultimii nascuti in sistem.
1989
Sistemul cade. Noi idei apar. Democracy. Liberty. Freedom.
2009
Timpul a trecut repede. 21 de ani zburati prin palme precum firime de nisip. Ce ramane in urma? Cei vechi inca supravietuiesc si povestesc acele vremuri. Curand, lucrurile se vor schimba. Probabil 30-40 ani. Probabil 50. Intr-un sfarsit epocal, nimeni nu va mai sti exact cum era si ce era. Dar ceea ce ramane... dincolo de o amintire palida... e implementarea unui sistem comportamental. Posibil ca eu sa fi mostenit ACEL sistem?! Posibil ca, fiind nascut intre doua sisteme, sa ramai prins in cel pe care l-ai parasit, desi te-ai integrat aproape perfect in LUMEA NOUA....?
Lumea noua se bazeaze pe incertitudine, neincredere in fortele proprii si in cele ale aproapelui. Are si de ce. Lumea noua a devenit incompetenta si visatoare, dincolo de viziunile unei lumi duse in extaz de lucrurile noi care apar si apar. Totul se destrama. Totul se duce pe apa sambetei. Totul. LOVE. DRAGOSTE.
Chiar exista? Mai nou pare un cuvant spus in vant. Exista doar "incercari", "experienta", "aventuri", "sex"... ca si un repetor etern intr-un sistem care CERE dragoste dar OFERA iluzii si minciuni. Lucrul acesta are loc la nivel mondial. Nu suntem in stare sa ne conducem dupa propria moralitate [care are la baza Biblia ] ... si totusi...unde suntem ? Nu mai exista asa ceva? ...
Poate sunt pierdut in adancurile unei vesnicii vechi. Poate sunt demodat. Poate sunt prea vechi pentru un sistem bazat doar pe minciuni. Poate.

■ Solitude

Si arborele statea singuratic deasupra colinei.

Soarele stralucea in spatele unei lumi oarbe. O natura se nastea si murea intr-un mers dement al timpului. Parca ar moarte si reincarnare...un ciclu infinit, o bucla while cu o conditie gresita astfel incat ciclul sa se repete la infinit... o boala doboara fizicul... in timp, omul va renunta si la starea lui de suflet si va fi, intr-un final apocaliptic, mort de tot... lipsit de speranta, credinta, incredere in propriile forte...
Si arborele trecuse prin foarte multe peripetii...luptase cu toata lumea... sa devina ce?...Un singuratic nebanuit, un suflet rece, acoperit de o scoarta ce-i era propria-i piele...si sentimente nu simtea, pasarile nu-l iubeau, ii aduceau cele de trebuinta doar din obligatie... fara sentimente, il tratau ca pe un zeu care nu merita compasiune si sentimente...era doar imaginea unui lucru care nu simte nevoia de a asculta pasarile cantand pe cregile-i risipite in vant, sa priveasca in departari si sa simta frumusetea lucrurilor ce il inconjurau; nu putea fi ca toti ceilalti, si pretul aceasta l-ar fi platit scump.
Se zice ca nu poti un lucru din nimic. Trebuie sa dai intotdeauna ceva ca sa obtii altceva. Arborele singuratic isi aruncase in vant radacinile stramosesti, pierduse intelesul cuvantului "prietenie ierbara", sentimentul dominant era suierul vantului prin scoarta strapunsa de atatea sentimente negre...crengile ii fluierau intr-o continua simfonie amara, ducandu-l spre dementa solitara...o dementa apasatoare...dar nu putea sa faca nimic. Nu se putea misca, radacinile il tineau lipit de solul pe care se afla. Era autorul propriei lui soarte - dar a ales sa gandeasca prea departe, dincolo de sentimentele pe care putea sa le simta. Unicitatea unei gandiri, telul superior, nivelul dincolo de care nu putea trece multa lume, simtul sau interior... vroia sa fie mult mai mult decat oricare altul...si acum a ramas singur.
Privat de cel mai mare sentiment, mama tuturor sentimentelor, baza logica a oricarui om de pe acest pamant, oxigenul pervers ce te strofoaca si te intoarce, arma ce te intareste si te slabeste in acelasi timp, visul ce te poarta dincolo de timp si distanta, calul inaripat ce te poarta in orice lume vrei, scaderea fortei de greutate, simtul acela straniu...plutirea, visarea, degustarea unei bucati de fericire, bautul unui pahar de mangaieri, efemeritatea acelui sistem ce oare greu de obtinut atunci cand incerci sa fii ghidat doar de ratiune...scopul omului pe taramul parasit al singuratatii...idealul cel mai inalt al fiecarui om...definitia poetica a unei prietenii mari... cauza multor razboaie, infatisarea primejdioasa si formele-i felurite... diferitele intelesuri pe care le poate lua in functie de fiecare persoana... dar ceea ce conteaza se pierde dincolo de n definitii ce par a defini acelasi lucru...in schimb...il fac sa paleasca. Sa isi schimbe baza sufleteasca in una materiala si lipsita de orice bucurie...DRAGOSTEA.
Si arborele suferea zi de zi...erau zile mai bune, zile mai putin bune, ridicari si caderi... dar amarul se aduna si aduna cand auzi in vant acea miscare numita primavara, cand vezi ca fiecare copac comunica prin polen cu altul, cand vezi cum se sustin unul pe altul... si indraznesc sa zic ca nu suntem diferiti de acel copac. Aceleasi sentimente le avem...eu, cel putin. Mostenirea unei idei ca fiind retardata... mostenirea unui sentiment ca fiind nepotrivit sau care nu e la locul sau... abstinenta ultima...racirea unui suflet ce sufera intotdeauna. O suferinta continua... Va veni ziua cand soarele va arde in asa fel incat il va arde? Va veni momentul in care se va putea holba la mersul ciclic al pasarilor fara sa simta acel sentiment de pierzanie sufleteasca?! Va putea sa infrunte indiferenta cand are nevoie de ea mai mult ca oricand? Isi va putea shimba atitudinea ? Va fi altul? Ramurile ii vor creste la fe de repede inapoi?! ... racirea crunta il va mai zdrobi?!... intrebari retorice...noaptea cade si totul ia o alta forma...somn etern cazut in disperare si cosmaruri. [...]