■ The Old Black Days

27.10.2009
11:51 PM

O zi incarcata, as putea spune. Consecinta normala a lenei ce m-a cuprins in sfarsitul de saptamana trecuta cand, zdrobit de toate problemele pe care trebuia sa le rezolv am ales, mea culpa, alte "aplicatii", aceste gest nechibzuit al meu soldandu-se cu pierderea timpului degeaba. Un examen pentru care sa inveti, sa ai timpul si spatiul necesare si sa pierzi timpul gandindu-te la una, alta. Sigur, incepand cu o pereche de pantofi, ajungand la eterne cumparaturi de duzina - hartia igienica - si mirandu-te cum timpul trece pe langa tine si materia pe care o ai de invatat stagneaza - pentru ca tu, fiinta firava, te bucuri gustandu-ti ceaiul la intervale fixe, sau aplicand legea "Pauzele lungi si dese, cheia marilor succese." BullShit.

Astfel, ziua de ieri s-a dovedit a fi arhiplina: 2 laboratoare de 3 ore si 2 seminare. Pe langa faptul ca eram treaz de la 6:45 AM si am ramas prin faculta' pana la 19:00 aproximativ, la ajungerea in camera m-au asteptat, zambindu-mi, cursurile pentru examenul de azi. Si nu le puteam refuza. Primul gand a fost sa refac aventurile mitologice si legendare din anul I ( care parca se repeta sub anumite aspecte in anul III ) si anume NOPTILE ALBE petrecute in sala de lectura, stand si invatand ca nebunul pentru examenul din a doua zi. Dupa ca ce timp de 14 saptamani si saptamana necesara unui examen nu am pus mana pe cursuri. Same old me din anul I. Oricum, dus de acest val de self-distrugere, am ajuns ora 1 noaptea, tot citind povesti si calculand capacitati de piete.

Si astazi, ziua cea mare. Valva, sudoare, credinte si toate cele - EXAMEN. Parasesc sala cu convingerea ca ceva tot am facut si totul va fi bine. Dar daca e asa, daca totul a mers bine, de ce eu ma simt plouat in ultimul hal, desi afara nu ploua?! Ajung in camera, netul merge cand vrea el. Maine -sau astazi, caci printre randuri si inghitituri de ceai de musetel am ajuns sa trec de 12:00 PM - nu am zi grea. In final, o lene, o plictiseala generala se abate asupra mea. Si, in timpuri ca astea, inchise la culoare si intunecate de o anume lipsa, eu imi aduc aminte de vechile intunecate zile ale Anului I.

Atunci cand, priposit in lumea asta moderna, am atins o alta etapa pe scara evolutiei personale. Pacat ca, in ciuda tuturor eforturi si gandurilor si filosofiilor tampite pe care ma straduiesc sa le exprim, acel factor deranjant, acel zgomot provocat de circumstante, de lipsa si nesiguranta, inca persista sistemul meu nervos si, ca urmare, sufletul insusi isi pierde din greutate si zboara pe culmile indepartate ale disperarii si intunecimii abisale. Trist, ca multe alte lucruri.

O noapte dulce.

■ Portret Fictiv

O dimineata ca oricare alta. Umbland haotic pe niste strazi luminate doar de intunericul pre-diminetii. Strazi pustii, masini putine, felinarele se aprind si se sting, larma nu e - o fi pierduta undeva prin alta lume. La un moment dat, un parc.

O iau la dreapta, spre intrarea acestuia. O carare lunga, la inceput, dreapta. De-o parte si de cealalta pomi inalti pe post de strajeri si posomorati de intunecimea ce le-a fost data sa o pazeasca. Intangibile frunze cu ochiul se gasesc asternute ici-colo. Le poti doar simti mirosul de moarte ce il emana. Sprijinindu-se cu ultimele puteri de solul rece, emana acel miros intepator ce iti aduce aminte de moarte in putrefactie...Nimic mai mult, nimic mai putin. Pasii mei se succed ritmic, e atata liniste incat ii pot auzi clar, in succesiunea lor exacta. Nu e suflet omenesc nici animal care sa spuna - GATA LINISTEA! - nimic. Doar vantul trece printre ramuri si frunze si isi incepe concertul de fluieraturi deasupra-mi capului.

Prima cotitura a cararii - si apoi un nou drum drept. In partea dreapta se gasesc banci si lespezi de piatra incoronate cu patratele albe si negre - semne ale unei civilizatii de mult apuse, cand batranei si tineri deopotriva jucau sah, table, carti pe aceste pierdute, valoroase lespezi ale timpului. Probabil renasterea va avea loc undeva in decursul zilei de azi. Parca simt fantasmele trecutului de ieri, jucand aproape neincetat...discutand despre politica, despre viata actuala din tara noastra, despre cultura, accidente, educatie, libertate...si toate cele. Intre un paharel de zaruri si priviri neastamparate. Inainte, inca auzind prin vis acele discutii infundate, undeva in mintea mea pierduta in amintiri.

Din nou o rupere de ritm si intru acum intr-un spatiu mai deschis in care se afla o statuie mare, alba, colorata in tonalitati de gri datorita intunericului, acum. Niste soldati, unul langa altul, in speranta de a impresiona vreun turist. Imi continui drumul. Mai departe se gasesc niste fantani mici si un mic bazin in care se scalda doar luna ce da se plece. Locul e pazit de mai multe busturi ale unor oameni mari. Primul, aflat in fruntea acestora - Sever Bocu -, comandandu-si intregul "regiment". Si apoi, iesirea din parc. Catedrala de cealalta parte a drumului.

Un sunet puternic spinteca imprejurimile. 6. Mii de ciori se ridica in stoluri si fug ici-colo, fara vreo tinta anume, unele se indreapta inspre rau, altele inspre parcul de care vorbesc, deasupra mea, invitandu-ma la petrecerea de doliu pe care o dau...Presupun ca nu voi accepta aceasta invitatie. Frigul imi cuprinde intregul corp iar vantul ce se porneste acum mai tare, imi irita narile si urechile. Croncanitul ciorilor mele se face tot mai asurzitor. Si, pentru o secunda, totul pare pierdut undeva intr-un vis...un tablou intreg al unui parc, cu imagini si fantome ale trecutului de o zi doar, cu ciorile ridicandu-se in aer la bataia mareata a Catedralei ce se gaseste langa parc...si luna ce incepe sa se ascunda dupa nori si zorii unei noi zile.

Portret fictiv sau realitate pura. Va las pe voi sa va imaginati si sa vedeti daca e ceva real sau nu.

■ Join Me In Death

Viata e prea dura, nu? Problemele sar asupra ta din orice colt si tu esti prea slab pentru a te razboi cu ele. Inchide ochii si urmeaza-ma. Simte inima cum cedeaza, din ritmul cel mai rapid in cea mai lenta bataie, spre ultimul lung, pervers, uman, vital ticait...Simti cum membrele nu iti mai raspund cererilor ?

Simti cum frigul iti patrunde orice artera, cum sangele ingheata, incet-incet, prin venele si arterele incapabile sa mai trimita caldura?!...

Cand esti ca mine, atunci vino si arata-mi-o. Cand simti aceleasi lucruri stupide dar care te distrug zi de zi, te macina fara oprire si nu iti dau acel suflu al calmului... atunci vino, ingerule, atunci arata-te. Atunci, in intunericul meu, fii acea gaura infinitezimal de mica si lumineaza-mi crepuscularul orizont, intunecimea oarba a ochilor cuprinsi de disperare!

Cereri desarte, nu ?... Teoretic, eu sunt fauritorul propriei sorti, oricare ar fi asta. Si stau, lovit, distrus, ca de obicei, plangandu-mi de mila - credeam ca lucrurile astea vor disparea, tu nu?... Normal ca nu vor disparea, normal ca intotdeauna voi fi incoltit de probleme si dezechilibre psihologice...normal ca intotdeauna voi muri psihologic si ma voi trezi la viata din propria cenusa precum maretul Phoenix in baladele grecesti... Sau e doar imaginea prea fantezista a unui om ce inca spera in acea raza de lumina...care nu va mai veni veac. Niciodata.

Unde te-ai refugia tu, suflet pierdut precum eu sunt, atunci cand suntem mai morti decat restul lumii?... Unde m-as refugia?... Probabil vei zice in religie, in stiinta, in bautura, in capricii, in mofturi perverse...Dar eu?...Eu unde imi voi putea gasi sursa de calm in lumea asta ce devine mult prea tumultoasa pentru ca eu sa o mai pot "domina" ?

Raspunsul e simplu: in mormant. La 2m sub pamant. Sau, mai bine, ars de mort si cenusa-mi aruncata in vant, astfel incat durerea mea sa se duca peste tot, sa patrunda fiecare molecula de aer si sa devina parte integratoare a acesteia - in aerul pe care toti sa il respire sa se gaseasca si acele ganduri negre ale mele - macar atunci totul va deveni clar iar eu, suflet deja mort, voi putea surande din propriul cimitir, nejudecat de cei vii, la distanta de cei morti -singur ma voi judeca din nou, ca de obicei. Atunci, in mormant, fie voi gasi eternul framant fie voi fi calm si liber pentru totdeauna... Avand in vedere situatia mea actuala, as opta pentru prima varianta.

Ceea ce simt acum e doar o mica gustare de ceea ce va veni dupa acel fatal incident ce ma va duce dincolo de pamant si dincolo de portile iadului/raiului, in lumea celor drepti, in lumea lui Hades sau nu...

...

■ The Bitter Taste Of That Terrible Illusion

Exista o latura a oamenilor pe care o admir, in sens negativ/pozitiv, alegerea depinzand de rezultatul incercarilor. Nu stiu daca aceasta caracteristica e comuna tuturor oamenilor, dar eu o simt in mine, de n-sper ori. Si, desi stiu in adancul cutiei sufletesti ca unele lucruri au o limita - sau ca exista o anumita bariera peste care eu, singur, nu pot sa trec - , inca mai nutresc acel sentiment, acea filosofie, acea gandire visatoare, acel moment de vanitate extrema.
Despre ce vorbesc? Logic: S P E R A N T A.
Intotdeauna acolo, intotdeauna mai mult moarta decat vie, dar intotdeauna acolo. Fara pace. Fara a se opri din bataia continua. Impingand intelectul uman spre noi culmi ale descoperirii. Faurind noi drumuri fizice si psihologice celor ce o nutresc. S p e r a n t a.

O simpla iluzie. Un simplu sentimente de grandomanie persistent, curgand in perversitate impreuna cu creierul uman. Niciodata nu se opreste, niciodata nu inceteaza. Intotdeauna gata sa se reaprinda, dintr-un motiv super-banal. Si, ooo da, cel mai frumos sentiment, atunci cand sperantele si implicit iluziile, visele, se spulbera in fata realitatii crunte si a neputintei omului. Moarta, zace undeva in cel mai intunecat colt al inimii. Moarte clinica. Intotdeauna e destul un mic impuls, o raza de soare, un zambet din partea unei persoane de sex opus, o vorba dulce, un receptor care sa te asculte, o melodie inaltatoare, o rugaciune cu patos - si ea revine. Din nou, cu forte noi, mai tare ca niciodata, gata sa-l amageasca pe sarmanul om care si-a pus din nou in cap ca poate cuceri Universul prin actiunile sale. Speranta, macar, nu ii lipseste, in toata singuratatea mintii si cea materiala. Speranta tine de frig, de dragoste, de tot - FALS.

O dulce iluzie ce deseori se transforma in jalnic doliu - un doliu psihologic. O tristete ce nu poate fi inteleasa - zadarnicie. Si totusi, cat ar putea omul sa fie de distrus, de suferind, de mort spiritual - e destul acel mic impuls si el isi revine, cade din nou in amagire continua, gusta din nou acea teribila iluzie: S P E R A N T A.

The Bitter Taste Of That Terrible Illusion: Hope ( Legacy of Kain: Defiance, Kain's words )

PS: Fara rost

■ Deratizare!! Deratizare!!!

Se zice ca o zi buna se vede de dimineata. Ei bine, in Romania, dimineata e ceva relativ, poate fi de la 7-8 AM sau poate fi dupa 11 AM.

Cu 2 zile in urma am facut o excursie pana la etajul 1, la camin, sa ne "plangem" administratoarei, probleme interne, presupun. Dupa ce ne expunem parerile si "solutiile", administratoarea ne face promisiuni; pe langa acestea - care nici nu s-au implinit, by the way! - ne avertizeaza ca in ziua urmatoare, pe la 8 si 30 vor veni cei de la deratizare. In consecinta, va trebui sa ne eliberam rafturile de jos de la dulap si sa fim atenti sa nu fie nimic sub pat. Ca deratizarea trebuia facuta, ca nu stiu ce, ca nu stiu cum - povesti. Ca intotdeauna. Obisnuit cu ele. Obisnuit cu false semi-lacrimi si lamentari strategice. Iesim de pe coridorul administratoarei, eu si colegul meu S. El e inclinat sa creada ca administratoarea isi va tine promisiunea. Eu tind sa cred ca nu va fi asa - ma intorc inspre usa coridorului magic si ridic semnul pacii in semn de protest psihologic.

Vestea deratizarii a venit ca o bomba si pentru colegii mei de camera. Unul, in particular, era mai revoltat. Sigur, la inceput vestea nu a starnit atat de mult interes si revolta maxima; insa, cand si seful de palier s-a trezit seara sa dea vestea nemernica si faptul ca trebuie sa scoatem din dulapuri una-alta, lucrurile au precipitat in injuraturi si alea-alea.Tipic.

Ieri
7:20 AM

Imi iau ceaiul cu 2-3 biscuiti. Azi e zi lunga, am nevoie de ceva mancare de dimineata - sunt si distrus de la sala de forta de azi-noapte - o febra ma va apuca curand. Imi termin ceaiul, scot tot ce am din raftul de jos al dulapului si ce mai aveam sub pat si le asez pe pat, in speranta ca deratizarea isi va face treaba si toti vom fi linistiti. No way.

Ma intorc la 11 AM de la faculta. Ei bine, deratizarea?! Nici vorba sa fie facuta. Imi spun colegii de camera ca peste vreo cateva minute vor veni astia cu deratizarea...nu au avut timp de dimineata sau poate ca la 11 e dimineata pentru ei. Seful isi face aparitia maiestuos pe etaj si ne avertizeaza ca mirosul cu care va fi "imbogatita" camera e chiar foarte intepator...ca urmare, ar fi bine sa avem grija si de haine...Noua piesa in acest puzzle infurie - pe mine nu prea, dar 2 colegi s-au enervat rau... Nu e timp de pierdut. Imi iau hainele, le asez pe pat, ma imi iau geaca si astept pe palier venirea "GhostBuster-ilor".

Deratizareee! Deratizareeeee!!!! Vine omul care ucide "goange", arunca cateva secunde o solutie prin camera - un miros de nedescris...iesim - eu si mai multi colegi - din camin, indreptandu-ne spre complex. Doua ore nu avem ce face. Frigul e acut si afara - eu iarasi in tricou, normal:P - iar noi parem ca o turma de izgoniti din tara, exilati in Siberia. Doua ore vor trece, intr-un fel sau altul. Macar "goangele" vor crapa - sau nu, avand in vedere ca noi nu aveam in camera; sau mai frumos, dupa cum mi-a zis un prieten de la alt etaj, "goangele" au rezistat deratizarii -.

Ca urmare a deratizarii, salile de lectura au fost inchise, grupul sanitar de asemenea - trebuia sa coboram 2 etaje pentru a rezolva gravele probleme fiziologice ce ne apasau intr-un mod de neexplicat :P - si toata lumea se simtea izolata de lume, in special de viata din complex.

PS: Vara asta etajele 3 si 4 au fost inchise degeaba, nu s-a putut face deratizarea din motive de LENE ACUTA.

PS2: TRAIM IN ROMANIA !!! SI ASTA NE OCUPA TOT TIMPUL!!! DERATIZAREEEE!!!!

■ Noi ? Suntem toti din Motru!

Exista oameni si oameni.

Cu o zi inainte de patania pe care o voi descrie aici eram la un seminar - din care nu prea am inteles mare lucru, venind vorba - si am scris intr-un hal jalnic - asta si pentru ca eram foarte obosit, nu am avut deloc o zi prea linistita. Oricum, hotararea mea era sa rescriu seminarul, mai stilat, sa pot intelege mai usor calculele si metodele folosite. Astfel, a doua zi dupa acea infernala zi de luni, marti, dupa o zi petrecuta in faculta', again, ajung la camin si imi pregatesc semianrul si instrumentele de scris si cobor la etajul 3, gata de rescris seminarul.

Deschid usa salii de lectura si zaresc deja cateva fete: unul statea la o masa pe laptop, pierdandu-si vremea pe netul wireless, altul statea singuratic la o masa, impanzandu-si capul cu calcule si desene interminabile iar grosul, 5-6 oameni stateau uniti la o masa dubla, cu foile lor super gigantice. Arhitecti, normal. Cea mai visatoare categorie de studenti de la Politehnica Timisoara, arhitectii. Cei mai pierduti in spatiu. Visatorii fara pereche. Si lista poate continua. Sigur, adjectivele astea se potrivesc pentru cei care fac din arhitectura o placere, punandu-si visele in proiectele proprii, desene si machete din carton si alte materiale. Sigur, aia chiar ca sunt arhitectii. Dar gloata ce era stransa la masa respectiva era prea departe de acel IDEAL. Acestia nu erau arhitecti in adevaratul sens al cuvantului. Dupa cum mi s-ar fi aratat cu cateva minute mai tarziu de la intrarea mea in sala.

Ma asez la o masa, in capatul salii de lectura si incep sa imi rescriu seminarul, incercand sa urmaresc si calculele pe care aveam sa le dactilografiez. Primele 5 minute au fost acceptabile. Apoi, furtuna. Intra inca o persoana in vorba cu cei 5-6 "arhitecti" care, nu am spus inca, se aflau sub comanda unui arhitect-sef, care le coordona miscarile, le explica modalitatile cele mai bune de a trage o linie paralela si cate si mai cate. Era LEADER-ul. Se vedea ca stie mai multe decat celelalte animale. Animale, ce sa zic. Desi vorbeau destul de tare - lucru care nu m-ar fi deranjat atat de mult -, animalele si-au adus suc si mancare - care, din nou, nu ar fi fost atat de deranjant. Si cand au adus o sticla de 2L de vin eram convins ca pot sa imi fac treaba. Dar nu. Rasetele, vorbele tari, mari, grele, si apoi...fumul de tigara emanat de vreo 2 din ei m-au sufocat. Tampitii. De unde pana mea erau tampitii astia?! Niciun respect pentru restul?!...Ce sa mai zic...traim intr-o tara de rahat, da!, RAHAT, in care nimeni nu stie sa respecte pe celalalt. EU NU SUNT MAMICA LOR SA LE SPUN CEEA CE SE FACE INTR-O SALA DE LECTURA, BUNUL SIMT AR TREBUI SA LE SUGEREZE ACEST LUCRU!!!

Un simt care e pierdut de mult timp. La un moment dat, un altul isi face aparitia si ii intreaba una-alta. Printre intrebarile pe care le-a adresat "arhitectilor" era si originara: "De unde sunteti?". Raspunsul acelor adunati a fost, la unison: "Noi?! Toti suntem din Motru!"... Cu atat orgoliu, atata mandrie personala au rostit acele cuvinte "Toti suntem din Motru!"...Olteni. Olteni de speta cea mai de jos, caci am intalnit si olteni ok. Dar astia erau niste tampiti. Definitorii, ce sa mai zic. Mi-am luat lucrurile si am plecat in camera, scarbit pana in maduva spinarii de comportamentul lor. Oameni de rahat, repet. Oameni care nu stiu ce e acela "respect" fata de restul. Imi pare doar rau ca lumea se duce tot mai mult la fund, tot mai mult se afunda in rahat. Si imi pare rau ca oamenii buni dispar si se nasc tampitii si animalele.

PANA MEA! Imi cer scuze pentru abuzul de limbaj si pentru niste prieteni olteni care chiar is ok, fata de aceste mizerabile animale de la ZOO.

PS: Seful lor nu era din Motru, era din Deva.

Salutari!

■ Whatever #2

Un frig nemernic. Un sentiment tampit. Si o trezire in toiul diminetii. Perfect.

Imi iau tricoul gri-inchis de la InfoEducatie din 2007, marcat la capatul drept al umarului cu acel cunoscut ligament de litere - ADOBE -, o camasa subtire in dungi, maronie cu alte culori deschise ce curg de sus in jos - sau viceversa -, irelevant. E in jur de 7:30-7:40 dimineata cand, bulversat de ideea prinderii unui loc proprice in sala de curs de la faculta', ma cobor in viteza pe scarile caminului. Deschid usa - gerul si-a facut aparitia dintr-o data, o singura noapte si suntem inconjurati de acel diabolic, autumnal, pre-invernal ger. Nimic mai bun decat un frig pana-n oase ca sa te trezeasca la realitatea sumbra a fiecarei zi. Iar gandurile mele au fost la pamant, foarte pamant, nu doar din obisnuitele motive de singuratate - lucru pe care am inceput sa il accept ca fiindu-mi sortita - ci si din altele.
In astfel de momente de dispret fata de tot ceea ce e realitate intunecata, chinuitoare si grea, ma simt constrans sa ma auto-sugestionez. Alta solutie nu am. Si atunci, cuprins de un val de inspiratie de cativa metri, scot o maxima destul de poetica. Avand in vedere ca in engleza mi se pare mai idilic dramatismul, maxima originala am scris-o in engleza, pe telefon.

Deschid repede aplicatia cu NOTE din telefon si scriu, cu mainile tremurand din cauza frigului de afara:

"Better to rot in loneliness than prosper in false company."

Mandru de afirmatia mea. Foarte mandru. Stiu ca e adevarata. Aceasta s-ar traduce cam asa: "Mai bine putrezesti in singuratate decat sa prosperi in falsa companie". Acum, scriind acest post, simt cum acea maxima a mea prinde mai multa culoare, mai mult realism se strecoara intre simple cuvinte dramatice.

Whatever.

Salutari!

■ Extinsor si Panorama

Doi ani.

Doi ani am fost in camin, in Timisoara, pe la facultate, prin gari, pe strazile aglomerate ale "metropolei" banatene. Am vazut o sumedenie de lucruri, de la frumos la oribil, de la plictisitor la interesant si dincolo de interesant - multe. Bune, rele. Am cunoscut tot genul de oameni, de la prieteni de nadejde pana la hoti de prima calitate. Si, totusi, necunoscutul inca pluteste in aer. Si siguranta orbitoare cum ca ai vazut tot ce se putea vedea paleste cand obtii o noua aventura, alaturi de oameni noi si mai ciudati - intamplari haioase, drame pure si necazuri pe care nu ti le poti explica doar prin simplul substantiv: "soarta". Ei bine, oricat de multe as fi vazut in acest lung timp - o vesnicie -, inca exista lucruri care ma pot duce pe taramul freneziei nebunesti, pe taramul schizofreniei apatice. Si multe vor mai fi.


13.10.2009
Frig. Daca ar fi sa caracterizez vremea de afara printr-un singur cuvant, acesta ar fi "ger". Sau poate cunoscutul cuvant "cancer", desi mi se pare cam neadaptat situatiei de afara. Trec peste faza cu trezitul meu brusc la ora 5 dimineata. Nu e relevant, acum, acest lucru. De stiut doar ca in Timisoara, pe data de 13 octombrie, s-a pus furtuna. Vant puternic, ploaie, vuiete continue si tot asa. Toata ziulica, cat o fi ea de lunga sau scurta.

Oricum, ziua trece, mai usor, mai greu, dar trece. Ne trezim colegii de camera, pe la ora 11 noaptea, adunati toti, unii pe la calculator, altii in pat. La un moment dat, unul din colegi iasa din camera si se indreapta inspre baie. Nimic ciudat. Ciudat faptul ca se intoarce cu un oarecare zambet pe buze si ii spune unui coleg sa mearga afara, pe coridor, sa arunce o privire in partea stanga. Treaba asta e intotdeauna un semnal de alarma placuta, in sensul ca daca un coleg zice astfel de treburi, in 99% din cazuri e o fata tare pe coridor - avand in vedere ca noi traim undeva izolati de lume, venirea unei fete e intotdeauna o priveliste placuta, chit ca avem deja fete pe palier, prietenele unora si altora, dar na - si nu am putut rata sansa asta. Asadar, sarind ca un fulger dintre nori, ma arunc primul pe usa si dau o privire in stanga.

Raman mut. Ma intorc in camera, chiar inainte de a inchide usa ma pufneste rasul. Langa usa noastra se gaseste un calorifer. Deasupra lui, undeva, un extinsor nou-nout, poate printre putinele "renovari" si "investitii" ce s-au facut in caminul nostru vara asta. Ei bine, deasupra caloriferului statea un baiat, ghemuit cu totul, uitandu-se cu mare interes la extinsor, privirea sa parand cat de cat in gol, dar extinsorul era in domeniul lui de vizibilitate. M-a apucat un ras nebun. Nu ma puteam opri. La fel si colegul care ne-a avertizat, mi s-a alaturat in acest "han medival", stand la o bere si vorbind una alta - de mentionat ca nu am mai simtit atmosfera asta de foarte mult timp si imi lipsea, o seara cand toti stam impreuna si vorbim si radem, din tot sufletul. Urmatorul coleg care s-a dus sa il vada a fost mai diplomat - a facut vreo 2-3 pasi pe coridor in dreapta, stanga si apoi a intrat inapoi in camera, rasul invingandu-i si lui seriozitatea.

Ultima faza tare, "tare" e doar un fel de a spune, oricum radeam toti in hohote, e ca ultimul coleg s-a dus langa el si l-a intrebat: "e cald?"..."Ganditorul" i-a raspuns prin gesturi repetate ale capului ca da, caloriferul e chiar placut, cald. Alte secvente de ras pe chipurile noastre si in sufletele noastre bantuite de probleme studentesti si sufletesti - in special cele legate de singuratate.

La un moment dat, am inceput sa formulam teorii, cum ca ar fi un boschetar si ar fi urcat pana la etajul nostru doar pentru a scapa de gerul nebun de afara. Cine stie? Student arhitect, poet iluminat sau boschetar de pe strada - nu vom sti niciodata.

Extinsorul ramane agatat. Caloriferul da in continuare caldura. Dar "Ganditorul" a plecat. Doar el stie unde si pentru cat timp.

Salutari!

PS: Imi cer scuze pentru limbaj si expunere:P

■ Salutul

Astazi.

O zi ca oricare alta, o joi ca oricare alta: trezire matinala, ocupare loc in sala de curs, cursuri, unele mai interesante decat altele - si muzica e aceeasi - cu exceptia pauzelor care surprind si momente - si elemente - schimbatoare. Dupa 6-7 ore, in sfarsit incheiem activitatea "didactica" si ne indreptam fiecare spre locul de odihna - in cazul meu, la maxim 5 minute de faculta. Zis si facut.

Sunt impreuna cu colegul meu S. Lume ce vine, lume ce pleaca, 2 fete in fata noastra si discutii despre imposibilitatea mea de a avea pe cineva -normal, aceleasi ganduri ca de obicei. "Numai cu privitu' ramanem!", fraza pe care o folosesc ori de cate ori e necesara si defineste un sentiment etern viabil in mintea mea confuza si intunecata. Imbracat in blugi albastri si tricoul cu Death Magnetic de la Metallica - imi fac ascensiunea dupa colt, ultimul colt inainte de camin.

La un moment dat, o masina - care, pe de alta parte, imi este familiara - isi face aparitia dupa colt, vrand sa se intoarca, din nou, inspre faculta. O masina rosie, mica, cu o scara deasupra, cu numar de inmatriculare necunoscut de mine, acum, stiu doar ultimele 3 litere din cadrul acestuia. Oricum, geamurile erau deschise si se puteau vedea clar ocupantii locurilor din fata masinii - singurii, de altfel.

Intr-o secunda neprevazuta de mine si nici de S, "copilotul" scoate capul pe geam, lovindu-si ochelarii de razele unui soare ce inca persista in Octombrie si imi ridica 2 degete, gest pe care il cunoaste fiecare rocker: aratatorul si degetul mic, salutul nostru; ceva de genul: \m/.

Super tare, nu ? :D

Salutari

■ 30 de ani

S-a intamplat Luni.

Lumea noastra interna era concentrata, foarte concentrata as putea spune, pe ceea ce ar trebui sa fie o forma de protest general - greva generala a profilor. Aceea greva de o zi. Asa e la noi. Protestam, protestam si protestam din nou pana cand, intr-un final, obtinem ce dorim: acea bucata de "TOT" folosind cat mai putine resurse energetice - indreptandu-ne astfel spre acea mare treaba numita "LENE". Dar asta nu conteaza, greva trebuie facuta, nu ? Nu conteaza ca elevii devin in scoala depravati, cocalari, emo, batausi, retardati, cu deficiente in vorbire [ nu stiu exact care e procedeul, dar toti cocalarii par sa aiba acelasi vocabular, acelasi timbru vocal si aceleasi deficiente in vorbire, poate cititorii vor sti mai bine decat mine], neinteresati in general. De asta nu se ocupa profesorii. Pentru ca ei au nevoie doar de bani si restul nu conteaza. Ma intreb, oare stiu ca sistemul in care traiesc acum si in care vor trai mai departe, e realizat cu oameni instruiti de ei?...

Oricum, la noi, la Politehnica Timisoara, cel putin la faculta mea, greva nu s-a tinut. Si mie mi-a fost bine asa. Am facut 2 laboratoare foarte interesante de la 8 la 13 si a fost super ok. Miezul postului incepe cu ajunsul meu in camera unde imi gasesc colegul C, framantandu-se de noul orar si toate cele. In graba pre-plecare spre ghilotina imi zice sa ma duc pana in Balcescu, sa ma uit dupa un butuc nou pentru usa, dandu-mi si instructiunile de rigoare. Zic, ok, ma duc, caut. Mi se zice sa caut pe langa o frizerie - si asta ar rezolva problema mea - caci vroiam sa ma tund. Perfect.

Dupa ce pleaca colegul, imi fac strada prin "pustietate" si gasesc ambele, si frizeria si "fieraria". Normal, intru inainte in frizerie, salut politicos si o frizerita se ridica si imi face loc pe scaun, nefiind necesara o eventuala ametitoare asteptare. Asadar, urc pe scaun, explic felul in care trebuie retezat parul si incepe opera de arta. Toate bune si frumoase pana la un punct.
- Dar cate fire albe ai!... Si nu ai 30 de ani, nu ? imi zice frizerita.
- [Rad], nu, doar 21...
- Sunt multe, oricum.
- Da... in clasa a 9-a aveam doar 2 fire albe, in spate...
- Acum le-ai pierdut numarul, face frizerita razand.
- Da, acuma da [rad iarasi].

Plec. Gustul amar al "batranetii" se duce incet-incet si un suras sincer imi spinteca buzele. Yep, atatea fire albe si nici nu am 30 de ani.

Tu cate fire albe ai in cap?

Salutari!

■ Hold Up

Hold up... hold on... don't be scared
You'll never change what's been and gone
May your smile... Shine on... Don't be scared
Your destiny may keep you warm.

Cos all of the stars are fading away
Just try not to worry you'll see them some day
Take what you need and be on your way
And stop crying your heart out

Get up... Come on... why you scared
You'll never change what been and gone


* Si problemele s-au abatut asupra lor ca un stol de ciori...si ei au supravietuit. Intr-un fel, sau altul, au izbutit. Enjoy. *