■ A n g e r

Doua zile. Doua zile pline de acel sentiment. NERVOS! Si ajungi sa te intrebi de ce o iau razna unii oameni?! WTF?!

Întotdeauna am adormit cu gândul că voi rămâne singur. Era deja o siguranţă în sufletul meu şi, până la un anumit punct, eram ferm convins că aşa îmi voi termina existenţa, precum am început-o. O bună grămadă de ani mi-am inhibat sentimentul de singurătate prin alte activităţi: desen, citit, scris, TV, şcoală şi, în final, calculator. Toate şi-au făcut treaba, în timp am uitat, puţin câte puţin de blestemul meu.
Nu am fost niciodată un tip pe deplin fericit. Întotdeauna fericirea mea de o zi avea să fie compensată cu o doză masivă de plâns. Things that happen...ce să zic. Întotdeauna am menţinut acel aer trist deasupra mea, precum un veşnic nor negru ce nu poate fi suflat de vânt dincolo de orizont. Niciodată. În schimb, am ştiut întotdeauna ( sau aproape întotdeauna ) să fiu băiatul care încearcă să aducă voie bună...de multe ori am reuşit. De foarte multe ori. Uneori am încercat să fac treaba asta pentru a scăpa de sub vraja gândurilor negre ce mă apăsau. Uneori, făceam şi eu parte din tabloul perfect al oamenilor veseli. Şi câteodată eram cel mai îndepărtat dintre toţi. Cu gândul întotdeauna zburând în alte părţi. Probabil zodia e de vină. Cine şi ştie. În timp, lucrurile s-au schimbat, părerile au luat o altă formă...iar felul în care lucrurile decurg s-a modificat semnificativ. Dar eu am rămas cu ideea străveche din antichitatea pierdută. Pune-mă să stau cu o fată numai de dragul de a avea o prietenă, fără să simt ceva anume pentru ea. Rezultatul? Dezinteres total. Şi, dacă mă gândesc bine, pentru acea persoană, voi fi...voi începe să fiu un specimen detestabil. Dacă detestabil e destul de bine spus. Concluzia: sunt omul care nu poate să stea cu o fată decât dacă simte acel sentiment nebun numit, generic, dragoste. Astea fiind clarificate, să mergem mai departe.

Ok. O viaţă întreagă crezi treaba asta. Şi, la anumite intervale de timp, apar modificări care, ca de obicei, îţi aprind cel mai tâmpit sentiment de pe planetă: S P E R A N Ţ A. Întotdeauna, oricât de jos ai fi, ea vine din nou ( ştiu, am mai scris despre speranţă ! ) şi deschide noi uşi ale imaginaţiei şi, dacă eşti peşti ca şi mine, vei simţi cum totul prinde o altă formă, cum gândurile se îmbină cu realitatea, cum realitatea însăşi se cuplează cu visele, mai ales cele cu ochii deschişi, ţinând, de formă, capul pe pernă. Visători mai suntem noi, peştii. Păcat că unii peşti, ca mine, nu prea acţionează în sensul pozitiv realizării viselor lor, acea îmbinare de cuvinte: "urmărirea propriilor vise"... Până la urmă, despre asta e vorba. Şi atunci, când ştii că ai vrea să faci acel mirific pas, acea cerere ce ţi se pare enorm de greu de realizat şi nu o faci, simţi că mori de nervi. Asta ca asta, nu e atât de grav, acest sentiment legându-se de o oarecare tristeţe. Adevăratul sentiment trebuie să apară.

Astfel, nimic nu e mai "naşpa" decât să încerci, în sfârşit ceva. Îndrumat de astrele de deasupra capului, de visele ce îţi penetrează mintea, de fermecătoarele priviri şi dulcele zâmbet - faci pasul. Crezi că vei reuşi. Crezi, din nou, că soarta ţi se va schimba. Ei bine, nu. Prietene, ai citit în astre şi în gesturi şi mimică greşit din nou! Nervi atunci când refuzul apare şi toate visele tale coboară "da le stele, alle stalle", adică de la stele la grajduri. Şi atunci, tâmpit, începi să te enervezi. Sângele curge cu presiune maximă, venele îţi sunt dilatate la maxim, pupilele sunt pline de furie şi nu te poţi opri din a arunca o oarecare privire rea câtorva persoane din jur. Scoţi o foaie alba A4 şi, într-un ritm nebun, începi să scrii pe ea nişte versuri prin care să te descarci:

I'll hang myself

And I need...To Set My Anger Free....

And I need...To Set My Anger Free...

Şi, după ce ora infernală se termină, ieşi din sala de curs cu pricina, neputând suporta haosul din propriul suflet: să ştii că eşti nervos la culme - şi să ştii că trebuie să te calmezi. Cel mai tâmpit sentiment pe care poţi să îl ai.

Iar restul e ură, singurătate, zădărnicie şi dispreţ.
Şi un car de nervi hiper-activi.

Sfârşit de post.

■ Insomnia III

12:48 noaptea.

Pana mea. Luminile se sting, cica. Ramane doar o mica sursa de lumina in debara, parca prevestind sosirea colegului de la dus. Ma rasucesc. Ma intorc. Nimic. Nu pot adormi. Probabil ca azi [adica ieri, 17.11.2009], ceva s-a intamplat. Si nu a fost de bine.

Singurul lucru ramas e sa uit ziua de ieri. Pana mea. Cautand metode de crestere uniforma a barbei si a ciocului; ascultand muzica rock ( Metallica: St. Anger ) in timp ce mai distrug demoni din Doom3. Pana mea.

Singurul gand ramas: sa adorm in sfarsit.

■ Ploaie!

Fiul ploii.

Ma numesc Fiul Ploii. As putea sa gasesc un nume mai sugestiv?... As putea sa imi adaug in numenclatura si "plouatul secolului" sau "cel urmarit de ghinionul cel negru", dar Fiul Ploii mi se pare destul de ok. Le cuprinde pe toate. Iar intamplarile urmatoare va vor demonstra originele mele "ploiesti".

Nu stiu exact cand s-a intamplat primul act ce a dat nastere unei piese de teatru dramatice. S-ar putea sa fi fost saptamana trecuta sau acum 2 saptamani. Conteaza, in principiu, ca "rasnita" ( calculatorul meu ) nu a mai raspuns comenzilor mele - de fapt, nu a mai zis mai nimic. M-am chinuit sa il fac sa mearga. Asta a durat pana duminica. Acuma 2 zile.

Duminica.
Pentru inceput, am plecat cu un coleg in complex pentru a xeroxa prima parte dintr-un curs ( hey, avem examen joi! ). Ploaie. Simpla, uda, dulce, cereasca ploaie. Picurand incet, delicat pe fetele noastre crispate de griji in privinta examenului ce va veni. Am facut fata picaturilor. Ajuns in camin, ma arunc pe tastatura calculatorului - de unde. Din nou, ceva inghetase in sufletul acestuia. Ma aplec sub masa, deschid din nou carcasa -daca nu era deja deschisa! - si cand am incercat sa fac o miscare de reglare a situatiei - PUF!...Flama, pocnitura si moarte sigura. Sursa a trecut in lumea aparatelor drepte - R.I.P. [ Rest In Pieces! ] - si disperarea a inceput.

In consecinta, am cerut unui coleg ajutorul. Pentru asta, in prima faza am facut un drum prin ploaie pana in complex pentru a aduce recunostinta pentru munca ce va fi depusa mai inspre seara - o sticla de bere, pusa in frigider, la racoare. Apoi, ud leaorca deja din cauza acestui drum - imbracat in blugi, tricou si o geaca de 5 "kile" - ma arunc inspre orizontul intunecat ce duce spre Gara de Nord.

Toate baltile mi-au sarit in fata. Toate gropile au fost o piedica peste care eu am trecut - prin ele, de fapt:P. Ploaia nu inceta. Parca tot mai tare. 20 - 25 de minute tot prin "valuri". La un moment dat, ajuns la iesirea din parcul central, lipit de o cladire in renovare, intr-o fractiune de secunda ma gandesc ca trebuie sa ocolesc scandurile ce stateau proptite de "noua" cladire - primele 2 nu puteau fi evadate. Asadar, ma aproprii de drum...Error.

Doua masini cu viteza mare trec pe langa mine - in calea lor doar o balta plina cu apa de ploaie, proaspata dar murdara, cat de cat - si rezultatul e unul singur: ambele mi-au facut un dus pana la obraji, si pe geaca. Ud leaorca am fost la sosirea in camera si obosit din cale-afara. Fiul ploii mi se pare, deci, numele potrivit pentru o persoana care a trecut prin asa ceva...

Zic si io. O zi faina!

■ Viziune intunecata

Voi incepe prin a spune ca cele ce urmeaza a fi relatate si analizate aici s-au intamplat ieri, 5 noiembrie. Ziua de joi e caracterizata printr-un lung sir de cursuri, intinzandu-se de la 8 dimineata pana la 2:30 dupa-masa, cu o ultima aparitie la ora 18 si incheindu-se cu ora 20 fara 10 minute. Intotdeauna ai impresia, de dimineata, ca lucrurile vor fi diferite fata de ziua precedenta. Intotdeauna ti se cuibareste acel sentiment numit speranta, intotdeauna esti gata sa te arunci in bratele unei noi zile - vai tie cand ajungi la sfarsitul zilei si iti dai seama ca e doar desertaciune in gandire, e doar ceata in devenire; e doar un cimitir de amintiri si nimic altceva.

Ajungi sa mergi pregatatit pentru noua zi, aranjat [ o fi chestia cu femeile care sunt atente la toate detaliile! ] din cale-afara, in camasa si blugi. Incep sa cred, incetul cu incetul, ca aceste "accesorii" - caci imbracaminte nu le pot numi in adevaratul sens al cuvantului, din pacate, negativismul meu e de vina - sunt doar o fita. Pentru ce sa merg in camasa, cand pot sa ma duc imbracat, ca de obicei, in tricoul negru de odinioara?!... Probabil mintea mea roasa de atatea ganduri incepe sa debiteze teorii si una-alta. Nu poti impresiona o fata prin imbracaminte de inalta calitate, nu ?... Sau poate ma insel. Oricum, mie mi se pare ca sunt doar o paiata in camasa, cand mai nimeni din sala nu e... Efectul realizat nu a fost acceptat. Incat recele meu suflet nu s-a putut deschide prin vorbe - si am ramas singur, privind orizontul tablei si iscalind enigmaticile cursuri la nesfarsit.

Abatut. Ies de la cursuri si ma indrept inspre magazin, ca de obicei, ultimele cumparaturi de facut. Suflet pierdut printre ganduri. Umbra moarta ce isi misca membrele lipsite de greutate pe carari nebatute. Inecat sunt in ganduri negre, imposibil sa gasesc lumina stralucitoare de la capatul acestui tunel de suferinta interioara - si totusi, imi fac treburile...e ca si cum nu as mai da sufletului atata importanta decat atunci cand scriu...si decat atunci cand sunt chiar singur, cand ma simt pierdut printre picaturile de ploie ce imi uda fruntea, atunci cand capul il ridic spre cer.

Ridic privirea. In parcarea de langa caminul meu - liceeni. Adolescenti la inceput de drum, pierduti inca prin labirintul pubertatii - ele, machiate, "stricate", fumand continuu - ei, fumand, injurand, avand asupra lor acel miros caracteristic de bautura distrugatoare - imaginea secolului XXI. Sarace suflete. Ajung in camera. Obosit si amarat, ma pun sa dorm o ora. In speranta ca totul va fi bine dupa ce ma voi trezi. Dar nu. Dupa trezire urmeaza pierderi mari.

O ceata se aprinde peste Timisoara. Deschid calculatorul. De unde. Nu mai merge. Nu voi descrie nimic, nu are rost sa o fac - de stiu ca am fost nevoit sa formatez ambele hard-diskuri sa le pot face sa mearga. Nervi pana la 2 noaptea. Viziune intunecata. Piedici imi tot apar, cum pot eu, intr-una, sa ma tot lupt cu toate?!...Cat voi mai birui...nici eu nu stiu. Probabil lectia pe care trebuie sa o invat se afla ascunsa printre amintirile astea triste...

Inchid ochii si adorm. Maine e o alta zi. De singuratate si ratacire sufleteasca. Adica azi.
O zi ploioasa placuta!

■ Imbratiseaza-ma!

Rece.
Acelasi vuiet solemn al vantului, trecand impetuos prin firele de iarba ale stadionului de peste alee. Un dans inghetat, anemic, al ierbii. Un soare prea plapand pentru a se impune si nori prea puternici pentru a fi doborati. Nu e o zi perfecta - niciodata nu va fi una - e doar o zi rece de noiembrie. Imbracat in blugii albastrii, camasa albastra in dungi maro subtiri, imbinate ici-colo cu mici fire albe, se strecoara in toata splendoarea lor pe albastrul dominant al camasii. O geaca grea drept plapuma impotriva frigului. Un set de foi in stanga si un penar cu valoare sentimentala in dreapta. Examen.

Ingan glume fragile care se pornesc intr-un crescendo continuu, pana ajung, impreuna cu colegul, la intrarea in faculta'. Voie buna. Aceeasi atmosfera de disperare, nedumerire, teama, frica, mister - "oare ce le-a dat la ceilalti?" Ma alatur grupului meu, vorbim doua - trei lucruri despre examen, ne facem curaj, scoatem glume si ne pregatim sufleteste de razboi - e un examen, ca oricare altul. Aliniere, prezenta, foaie, subiecte, interval de timp, inspectii - tot tacamu', nimic nou sub soare. La ora 11 AM eram deja in camin, facandu-mi primele proprii impresii despre examen. Gata.

Urmeaza cursuri, pana seara. "Nashpa!"...
Privirea ei miscandu-se de colo in colo, vesela zambitoare...de neatins, de nepatruns, de negasit - singuratica in lumea asta si singura ar vrea sa ramana, oare? Sau poate asteapta acel voievod Prince Charming sa apara si sa o ia?!... Nu sunt eu acela. Precum trec orele, ideile mele devin din neclare si confuze in lumina de intelegere pura - in schimb, fata mi se umple de seriozitate si buzele scot doar un suras de politete - caci nu ai cum. Trebuie sa treci din nou prin starile vechi, acele stari caracteristice, acea singuratate pe care o simti si pe care nu incerci sa o combati...De ce ?... Frica? Neincredere?...Teama ca vei fi respins si toata rusinea se va abate asupra ta?...Teama ca incercand sa creezi mai mult decat o simpla prietenie vei distruge, acum sau mai incolo, ceea ce in prezent e pura prietenie si relatie colegiala? Candva, undeva, am citit ca "din prietenie se poate naste dragoste, dar din dragoste prietenie - niciodata".

Probabil e adevarat. Ma intorc in camin, abatut, precum eram in anul 1, dupa victoriile pe care singuratea le-a avut asupra mea. Colegul ma intreaba ce e...raspunsul meu simplu, solutia tuturor problemelor: " Nimic, sunt doar obosit!"... Nu ii pot zice ca sufar din nou ca un imatur, ca un adolescent bolnav cu inima de gheata asteptand sa ii cada din cer acel mirific inger femeiesc. Si care, atunci cand cade singur, e de obicei un demon dornic de acel NIMIC ce umple viata doar de goliciune si framantari vane.

Rece.
Vantul bate neincetat si il simt pe langa urechi suierand. Ochii imi lacrimeaza de frig in timp ce noaptea imi fura gandurile. Si pasii mei se succed, reci, pe pamantul ud de frunze semi-uscate, incercand sa gasesc calea. Dar nu e. Si intunericul ma apuca de gat, ma intoarce, se metamorfoseaza in singuratate acuta si imi sopteste:
"I M B R A T I S E A Z A - M A ! "

■ Halloween nebun [ 2oo9 ]

Franati-va entuziasmul. Nu voi vorbi despre renumitele masti, arhicunoscutele tipare legate de aceasta sarbatoarea cu origini celtice. No way. Asta e cu totul altceva.

Ziua cea mare s-a apropiat. 31 Octombrie 2009. Halloween. Lumea era intr-o miscare continua, cum sa isi termine treaba pana diseara cand, nevoiti de datina straina, trebuiau sa petreaca in fel si fel sarbatoarea. La ora 14:20 am facut o pauza de la invatat pentru examenul de marti si am intrat pe net, m-am apucat de mancat cand...un sunet cunoscut si un text "New mail" sau ceva de genu mi-au oprit mancarea: rezultatele la primul examen din anul 3! Uit de mancare, uit de tot si donwloadez fisierul .XLS cu pricina, nerabdator sa imi aflu nota.

Imi caut numele, vad notele unor colegi si, in sfarsit, ajung la nota mea...Raman blocat pentru o secunda. Ceea ce vad nu imi vine usor de digerat: ABS! ABSENT! IO!? ABSENT la examen?!... Primul val de fatalitate m-a apucat si am inceput sa urlu de unu singur prin camera. Pasul 2 a fost sa trec la fapte.

Am ignorat orice contact de pe messenger si am trecut la o anume cunostinta ca sa imi faca rost de adresa de mail a profului cu pricina. O aflu. Ii scriu mail in care il avertizez ca am fost la examen si in care il rog sa mai verifice lucrarile pentru ca am fost la examen. Cheful de invatat mi s-a dus. Simplu si usor. Mergand dintr-o parte in alta, vorbind de unul singur...nervos. Pe la 10 seara, abia, dupa o zi de nervi si inceata revenire, primesc mailul SACRU prin care mi se confirma faptul ca profu' primise mailul meu. Acesta imi raspunsese ca se va uita din nou, LUNI, abia. Adorm, de Halloween, cu gandul ca totul se va rezolva LUNI si vom fi toti fericiti, la sfarsit.

Duminica are loc trezirea de dimineata. Ora 8. Intru pe calculator, beau un ceai, mai putin navigat - din nou acel sunet cunoscut - ora 8:50 AM. Mesaj de la prof. Tremurand, il deschid. Gasise lucrarea. SI imi aruncase si nota - destul sa zic ca am fost HIPER - BUCUROS. M-am dus si la baie sa ma spal pe fata, nu imi venea sa cred. Un pre si post Halloween nebunesc, as zice. Cel mai tare a fost sarbatoarea in sine, cand, dormind, am visat ca eram beat mort...

Trezindu-ma la 8 dimineata, parca aveam, inca, acea senzatie. Remanentele lui Ene.

O noapte faina!