■ An Old Friend

Un pas mai aproape de iad. Un pas mai aproape de rai.

Acel moment. Acel moment de glorie. Acel moment în care Universul e mic copil, doar un sclav în mâinile tale atrofiate. Ar trebui să te simţi mândru, ar trebui radiezi de fericire. În schimb, îţi inhibi fericirea. Ştii că după ce te bucuri de ceva, totul se va transforma într-un coşmar, se va sparge precum o oglindă şi rămăşiţele te vor persecuta pentru tot restul vieţii. Un pas mai aproape de iad.

Înapoi în cămin. După o zi cu un examen scos din suflet şi un test la un anume laborator - în cămin. Nişte cartofi se încălzesc la microunde, alături de nişte chiftele reci. Sfârâit ? Niciun semn. Un episod din Simpsons, 4-5 chiftele calde, mai mulţi cartofi, salată verde şi o pâine de sâmbătă. Un pas mai aproape de rai.

După ce mi-am umplut stomacul, a urmat acea glorificare împlinită printr-un somn confuz. Asta. Somnul m-a luat pe neaşteptate. Şi am căzut lat, întors în patul meu, eternul meu pat de cămin, adormind precum cel mai înrăit dintre alcoolici. Nu ştiu ce am visat. Ştiu doar cum a fost la trezire...Mi-am pus coatele pe genunchi, privirea aruncată asupra covorului plin de praf...Acel sentiment. Din nou. Mă ridic, cu privirea aproape încruntată. Afară din cameră, pe palier şi apoi la chiuvete, în încercarea de a îmi reveni din somnul neliniştit pe care l-am avut. O durere de cap. Geamul e deschis şi lumina întunecată a serii se răsfrânge ca o proiecţie meticuloasă, în fiecare colţişor ascuns al sufletului meu. Scot capul o primă dată. În faţă, stadionul şi pista de alergat. Aproape, pe băncile ”dragostei”, un cuplu...îmbrăţişându-se, sărutându-se...Foc. Prind foc. Privirea devine încruntată. Pumnii mi se încleştează. Pentru că ştiu că eu sunt de vină. Pentru ceea ce aş vrea şi nu pot. Pentru ”blocajul” precum îl defineşte LS. Mă întorc la jetul de apă, îmi palmele fierbânde prin acesta şi apoi, energic, prin firele de păr, deopotrivă negre şi încărunţite...Şi apoi, de ce - nu ştiu - , din nou pe geam, urmărind câteva secunde acelaşi cuplu. Din nou jet de apă. Ca şi cum mi-ar plăcea să trăiesc în jalea neagră...Rahat. Mă îndepărtez din acel loc damnat, înapoi în puşcăria mea, în cameră. Un pas mai aproape de iad.

M-am întors în cameră, cu gândurile negre spulberându-mi orice chef. Demonii începeau să urle din nou. Şi eu nu puteam face altceva decât să le ascult muzica damnată şi să dansez pe acele sumbre note ale tristeţii... M-am aşezat la calculator, cu gândul de a face ceva constructiv - citirea unui laborator. Am fost întrerupt de un prieten de pe palier care m-a invitat pe stadion, la câteva ture de alergat... La început am refuzat, gândindu-mă doar la disperarea mea patetică. Apoi, mi-am deschis sufletul altor cereri. Am zis - gata. Mi-am lăsat toate lucrurile în halul în care erau, mi-am luat pantalonii scurţi şi am ieşit pe palier. Am coborât de la mirificul etaj la care mă găsesc, afară, în ploaia de oameni ce fugeau pe pistă. Am început să mă simt mai bine, cu fiecare înghiţitură de aer proaspăt. Mai bine cu fiecare pas pe care îl făceam. Un pas mai aproape de rai.

M-am întors în cameră, transpirat, ”tăbărât”, distrus. Am luat telefonul în mână. Sunase. De vreo 2 ori, parcă. Sun înapoi şi aflu că cea care mă sunase fusese o colegă de liceu. Era la mine în cămin, la o petrecere - după cum aveam să aflu mai târziu, cu un etaj mai jos de mine -şi astfel am invitat-o la un pahar de vorbă. Nu mă aşteptam să fie cu adevărat vreun pahar la mijloc. Un pahar de Angeli. Astfel, am invitat-o la mine în cameră, ne-am aşezat faţă în faţă şi am început să vorbim despre mai multe lucruri. Începând cu vechile peripeţii din liceu şi ajungând la perioada grea ale pribegiei actuale. A fost ok. Nu prea am parte de o interlocutoare de gen feminin, de obicei. E întotdeauna plăcut să vezi cât poate vorbi o femeie şi cum nu se poate opri, găsind tot noi argumente şi idei pentru a susţine conversaţia. Şi, ce e mai ok, lucruri care să nu implice şcoala şi ”tentaculele” sale. Ne-am despărţit la aproape 12 noaptea, am lăsat-o la etajul de mai jos, i-am urat ”Distracţie!” şi am plecat, cu un zâmbet pe buze.

Un pas mai aproape de rai.

■ The Old Man

Îmi aduc vag aminte de acea zi. Conturul şters al persoanelor venite de bună voie, nesilite de nimeni, ghemuite într-o curte strânsă, cu frica că ploaia se va slobozi dintr-un moment în altul. Şi, totuşi, acei veritabili eroi rămâneau acolo, cu pieptul tare, înfruntând frica acea primordială. Totul pentru un ultim bun rămas. O scrisoare plăsmuită de sufletul unei persoane dragi... În orice minciună, precum în orice poveste, se găseşte un sâmbure de adevăr. Şi asta e una din cele n poveşti scurte pe care le citiţi pe blogul meu.

Bătrânul îşi trăise viaţa într-un mod activ. Deşi cu defecţiuni la nivel corporal, nu s-a lăsat bătut. În ciuda tuturor vânturilor ce băteau înspre el şi bolilor ce aveau, în timp, să îl lovească. Dar el rămânea, după fiecare furtună, după fiecare viscol, în picioare, implorând ajutorul Divin, încredinţându-se-n forţele - slabe, ce-i drept - proprii. Şi asta l-a ajutat să ajungă la o vârstă înaintată.
84-85 de ani, petrecuţi într-o manieră pe care aş defini-o, astăzi, grea. Dar pentru el nu era aşa. El se bucura de neajunsurile sale - unele din ele şi le procura singur. Şi asta doar pentru a face un bine urmaşilor ce aveau să urce pe tronul continuităţii, atunci când el, sleit de puteri şi de magicul suflu al vieţii, va pieri. Şi totuşi, muzica lui l-a ajutat. Şi pătat sufletul cu infinite note, mai dulci sau mai jalnice, în funcţie de starea sufletească - şi a trecut peste 8 decenii de viaţă. Lumea îl numea dela altfel, nimeni nu îl ştia după numele său real, ci după porecla ce i-a fost dată. Poreclă dobândită pe baza talentului său de a cânta la vioară.

Şi după ce primăverile anilor '40 şi '41 l-au adus acasă, bătrânul a început să cânte, să bucure sufletele celor ce ştiau ce e aceea durere, prin muzica sa - suav, curgând prin degete arse de frică şi prin pana ce-i curgea necontenit printre acestea. Şi muzica se-nălţa, nebună, în valurile, spre cer, aducând voie bună în sat şi oriunde ar fi ajuns. Erau vremuri bune. De la om de rând la avar, e doar un pas. Avar eşti când ai, totuşi, ceva material în buzunar, pe care-l păstrezi cu nebunie - nemâncând, reducându-ţi viaţa la o pribegie continuă. Şi asta a făcut el. Curgeau anii, deceniile şi bătrânul strânsese bani mulţi din cauza celor păţite în primele 2 decenii de viaţă. Bani, politică, actualităţi, satul lui, soţia şi muzica. Un om nu ar visa la ceva mai mult. Păcat că lucrurile s-au spulberat în felul în care s-au spulberat. Cu cenuşa amintirilor mângâind gândurile subsemnatului.

Un lucru îmi e clar, acum. Ajuns la o vârstă deja înaintată, 84 de ani, lucrurile s-au destrămat. Forţele soţiei au început să scadă. Iar soţii - el şi ea - au fost ”deportaţi” în casa unei fiice de-a lor, a celei de-a doua născute. O frază îmi zgârie neuronii acum. Şi mi-a venit ieri noapte în minte. O frază pe care acest bătrân domn a zis-o, cândva, înainte de lucrurile negre ce au urmat. ”VOI MĂ ŢINEŢI AICI DOAR PENTRU BANII MEI. NU MĂ IUBIŢI CU ADEVĂRAT!”. Adevărat sau nu, las pe alţii să decidă. Ideea e că şi la acea vârstă înaintată, poate mai ales atunci, bătrânul simţea lipsa de afecţiune ce niciodată nu i-a fost dată într-o formă completă. Ştia că cei din jur se îngrijeau de el doar cu un scop. Şi acel scop erau banii. Atât timp cât avea ceva de dat, lumea l-ar fi iubit, l-ar fi căutat, l-ar fi întrebat de bineţe, l-ar fi folosit. Când toate aceste daruri pe care el le avea s-ar fi dus pe apa sâmbetei sau dacă ar fi fost un simplu om, sărac şi amărât, fără să ofere nimic, lumea l-ar fi ignorat, l-ar fi lăsat în mizerie, ar fi rămas SINGUR.

Morala #1: Atât timp cât ai ceva de dat lumii, lumea te va căuta, îţi va cere ajutorul şi rar îţi va da ceva înapoi, se va eschiva.
Morala #2: Atât timp cât ai ceva de dat în general, vei fi iubit. Pierde tot ceea ce ai de oferit ( bani, agerime ) şi vei fi lăsat în paragină, să putrezeşti ca ultimul om de pe pământ.
Morala #3: Persoana descrisă e reală.

■ Omul din oglindă

”He who rejects change is the architect of decay. The only human institution which rejects progress is the cemetery.” ~Harold Wilson

Toate lucrurile au un început. Şi toate au un sfârşit. Pianul zăcea în întunericul camerei. Umbrele cădeau într-un crescendo infinit. Doar paşi uitaţi şi urme de nerecunoscut pe nisipurile veşnic aurii ale timpului. Nici impetuozitatea valurilor acelei eterne mări de probleme nu ar fi putut distruge acei paşi lipsiţi de încredere... O candelă aprinsă deasupra mesei şi o umbră tremurândă, pe jumătate frântă de atât de multă oboseală, îşi face apariţia. Lumina se răsfrânge în toată camera, cu o intensitate tot mai scăzută în părţile mai îndepărtate. Umbrele pictate de acea flacără jucăuşă. Pe acei veşnic trişti şi reci pereţi. Pianul zăcea nestingherit într-un colţ izolat. Lângă el, o veche oglindă, prăfuită de atât de multă nefolosire.

Umbra se apropie de oglindă. Cu una din mâini se apucă să şteargă acele dune de nefolosinţă, curăţând imaginea artificială a realităţii. Folosindu-se de candelă, se apropie de oglindă, cu sufletul pe jumătate îngheţat. Şi imaginea pe care o simte e următoarea. Chipul unui bărbat de vreo 60 de ani, cu ridurile încleştându-i faţa, penetrându-i fruntea goală, lăsând umbre moarte şi puncte ascunse prin locurile în care treceau. Sprâncenele albe, ninse de atât timp petrecut în întunecime şi singurătate forţată din iniţiativă proprie şi stupizenia unei filosofii inutile asupra comportamentului şi relaţiilor cauză-efect; ochii căprui, ascunzând o tristeţe adâncă, încă sângerândă, încă tânără - să fie aceia ochii lui ? Ca şi cum unele lucruri nu s-ar fi rezolvat în 4 decenii de viaţă. Ca şi cum acea privirea era rezultatul conexiunii cu sufletul său trist. Buzele îi sunt fripte de amar şi otravă trăită în atât timp. Obraşii roşii, încă insufleţiţi de viaţă...pletele pe care şi le dorea în tinereţe îi curgeau până la umeri, acum. Atât de albe sunt firele. Atât de pline de păcate şi căinţe în acelaşi timp. Atât de pline de regrete şi suferinţe autoinduse. Dacă regretul ar avea un corespondent în vasta gamă a culorilor, acel corespondent ar fi culoarea albă. Zâmbetul şters. Doar o palidă clipire. Şi o imagine tristă. Veşnic pierdută în întunericul singurătăţii ce-l cuprinde.

Cheful nu mai e. Precum gândurile legate de dualismul sufletului sunt tot mai puţine. O partitură. Zăcând deasupra pianului. Se aşează pe un vechi scaun de lemn maro, încleştat într-o altă viaţă. Îşi aşează versurile şi muzica în faţă, alege un loc potrivit pentru candelă. Degetele îi pocnesc din proprie iniţiativă. Clapele strălucesc în lumina palidă a candelei. Absorbind în totalitatea minunata lumină. Linişte ştearsă cu buretele unei uitate melodii de secole creată. Prima clapă. Şi apoi următoarea şi următoarea, lăsând tristeţea să iasă din corpul său bătrân. Mişcările îi sunt tot mai rapide, tot mai ritmice, dexteritatea îi creşte. Pletele albe îi cad pe clapele arzânde, transformându-se în pulbere agonistică şi dispărând, cu timpul. Mâinile nu îi mai tremură şi corpul i se solidifică. Umbrele se îngrozesc de imaginea formată. Şi muzica sună în continuare.

O picătură de ceară opreşte concertul bătrânului. Se ridică, îşi ia candela şi se priveşte în oglindă. Firele negre de păr se întind pe toată suprafaţa capului. Ridurile au rămas precum nişte amprente uitate pe clapele unui pian imaginar. Ochii căprui sunt la fel de trişti. Un cioc negru ieşind prin bărbie. Tânăr. Să fie el aceeaşi persoană? Un curent de aer stinge candela. Pianul continuă să cânte. Şi noaptea e în toi...

■ Slipknot: Snuff

Una din melodiile cele mai triste pe care le ştiu. Slipknot: Snuff.

Bury all your secrets in my skin
Come away with innocence and leave me with my sins
The air around me still feels like a cage
And love is just a camouflage for what resembles rage again

So if you love me let me go
And run away before I know
My heart is just too dark to care
I can?t destroy what isn?t there

Deliver me into my fate
If I?m alone I cannot hate
I don?t deserve to have you
Ooh, my smile was taken long ago
If I can change I hope I never know

I still press your letters to my lips
And cherish them in parts of me that savor every kiss
I couldn?t face a life without your lights
But all of that was ripped apart when you refused to fight

So save your breath, I will not care
I think I made it very clear
You couldn?t hate enough to love
Is that supposed to be enough?

I only wish you weren?t my friend
Then I could hurt you in the end
I never claimed to be a saint
Ooh, my own was banished long ago
It took the death of hope to let you go

So break yourself against my stones
And spit your pity in my soul
You never needed any help
You sold me out to save yourself

And I won?t listen to your shame
You ran away, you?re all the same
Angels lie to keep control
Ooh, my love was punished long ago
If you still care don?t ever let me know
If you still care don?t ever let me know
...

■ Poison

”Good humor is the health of the soul, sadness is its poison.”
( Lord Chesterfield )

Sfârşitul tunelului. Întunericul te cuprinde, toate membrele îţi sunt cufundate în marele păcat al obscurităţii. Păcat propriu. Personal 100%. Încerci să îţi mişti braţele deja atrofiate. Simţi cum nu mai răspund comenzilor continue. Picioarele nu mai mâzgălesc nicio urmă pe nisipurile aurite ale timpului şi spaţiului. Mintea devine închisă într-o lume extrem de mică. Şi totul în jurul tău devine noapte şi ziua e doar o dulce amintire. Atât de dulce încât îţi otrăveşte fiecare parte a sufletului, doar încercând să îţi aduci aminte de vremurile trecute. Otravă.

Sentimente. Acel compus de melancolie, disperare, nostalgie, naivitate, vanitate, iubire, compasiune, singurătate şi complexitatea tuturor celorlalte sub-compuse. Unul din maşinăriile ce te fac să mergi mai departe. Unul din ingredientele ce te definesc ca persoană în această crudă lume a realităţii. Acea părticică de magie a Creaţiei care te ajută să te deosebeşti de celelalte fiinţe - poţi simţi bătăile sufletului, în mod continuu. Simţi cum la fiecare plesnitură, la fiecare ticăit al oscilatorului sufletesc, noi senzaţii de cuprind - iubire, ură, mânie, agonie, extaz, deshidratare sufletească, umilinţă, eşecuri continue şi condamnări psihologice - totul e un mixt ce te poate, într-un final feeric, otrăvi. Luminile se sting. Clipitul scade în intensitate.

Acel tunel metaforic, înconjurat de o parte şi de alta de scene groteşti, împodobite cu moarte, nepăsare, lene, vanitate, gânduri negre, injurii sufleteşti, speranţe moarte şi nelinişti continue. Demonii pictaţi pe pereţii tunelului prind, necontenit, viaţă. Îi simţi urlând pe tot drumul, nu poţi scăpa de agonia lor eternă. Agonia lor demonică. Acel rezultat catastrofal al propriilor acţiuni crude pe care le-ai întreprins în timpul efemerei tale vieţi. Fără vreun rost bine definit, hoinărind pe străzile lăturalnice ale vieţii, fiind mai mult un simplu spectator în platoul de filmare al vieţii, acum eşti înconjurat de demonii interiori ce-ţi cer socoteală pentru gesturile necugetate pe cale întreprinzi. Opreşte-te. Viziuni? Urmări? Cauză-efect? Care e frumuseţea ? Şi care e scopul unui om pe pământ ?!

Defineşte-mi scopul. Defineşte-mi bătrâneţea. Acea stare în care totul devine sedentarism extrem, în care pofta de viaţă piere din ce în ce mai mult şi frica ce se instaurează e tot mai mare. Gândurile negre, duse la extrem, te macină. Eşti doar un bătrân care nu mai poate suporta ideea crudă a ceea ce e. Şi ce eşti, până la urmă, dacă nu un suflet trist, pierdut în mintea ta, în lumea obscură a gândurilor ascunse, lipit de învăţătuile biblice, încercând să faci ceea ce ar părea să fie BINE cu o singură urmare - inhibarea propriei personalităţi. Ajungi, datorită religiei predate în mod greşit să crezi că tot ceea ce faci va avea o repercursiune catastrofală în viitorul apropiat. Totul e doar o otravă. Şi, când ajungi să crezi ceea ce eu cred, s-ar putea ca şansele de reuşită să fie foarte scăzute. E otravă să stai să gândeşti prea multe despre CEEA CE VA CREDE DIVINITATEA DESPRE ACŢIUNILE TALE, căci, sincer, nu ştiu cât de mult va vedea lucrurile la care renunţi şi eforturile de abstinenţă pe care le faci.

Vei deveni doar o umbră pe acest Pământ plin de suflete moarte. Vei ştii doar că exista, cândva, oportunitatea de a schimba ceva. Dar nu ai prins-o. Vrei să mori în bătrâneţea naturală a corpului tău ? Vrei să mori în bătrâneţea nefirească a sufletului ?!

Un fascicul de lumină verde, la capătul tunelului. Şi otrava se scurge prin vene precum un al doilea tip de sânge. Şi, totuşi, rezultatul scontat nu apare. Şi inima ta fizică încă rezistă şi trage de tine. Picioarele încep să se rotească. Pleoapele ţi se deschid. Lumina orbitoare a Soarelui îţi pătrunde fiecare firicel de membrană cutanată. Şi mirosul florilor ce te înconjoară te doboară. Un zâmbet. O rază de soare. Şi un val de otravă ce iasă prin orificii nebănuite. Încă e aici. Încercând să iasă. Acea microscopică fărâmă de speranţă...

■ Universe in my veins!

Aproape ora 12, amiază. Plictiseala pe care o simt...înainte de plecarea înspre iad. Ea e de vină. Şi gândurile ciudate pe care le am. Va fi urât. Şi nu va fi deloc bine.

Nu e o zi prea definitorie pentru 21 martie. Soarele e palid, lumina lui e împiedicată, nu va domina peisajul, astăzi. Mă supun ideii că asta e şi că mai bine nu are cum să fie. o melodie în background de la Rammstein. Întunericul aglomerat în camera în care stau. Şi gândurile legate de efortul pe care va trebui să îl fac, din nou, pentru a învăţa. Nimic nu se opreşte, măcar pentru o perioadă. Aş vrea ca timpul să se poată opri, măcar pentru o oră. Ce aş face în acea oră? Nici eu nu ştiu. Dar poate ar fi mai bine să ştiu că nisipurile timpului, esenţa Universului se opresc, măcar pentru puţin timp, din comanda mea. Aş fi un învingător. Aş fi fericit...sau e doar o iluzie...

Încerc. Încerc să întorc sorţile în favoarea mea, mă distrug mult, prea mult, pentru ceva fără sens. Căci aşa văd eu lucrurile astea, precum nori negrii şi fără sens ce se abat în viaţa mea liniştită şi mi-o distrug cu totul. Neuroni arşi. Fire albe. Zâmbet şters. Singurătate. Nesiguranţă. What for ? Pentru ceva în care nu va conta ceea ce fac? Dacă e să fie aşa, întregul Paradis ar trebui să ardă. Şi toţi sfinţii ar trebui să cadă, cu aripile lor în flăcări. Pentru că eu m-am distrus aici. Aproape 3 ani. Şi încă o fac. M-am născut în Universul nimănui, în ţara în care orice posibilitate negativă e posibilă.

Şi sorţile ?! Sorţile râd de mine, mi se întorc împotrivă de fiecare dată. Şi atunci când cred că le-am învins, găsesc ele o cale de a mă înfrânge - un cartuş de tuş color gol, atunci când să scoţi un referat era ultima treabă, după multe bătăi de cap, foi ce lipsesc când ai nevoie de ele pentru a scoate altceva - şi eu nu mai suport. Aş vrea să ies undeva la înălţime, să aştept întunericul şi să apară luna. Aş vrea să urlu atât de tare încât să fiu auzit în cele mai întunecate şi îndepărtate meleaguri şi agonia mea să fie percepută ca un blestem otrăvit asupra acestei lumi efemere. Când întreg universul e împotriva mea - eu ce pot face ?! Trebuie să merg mai departe, uitându-mă în spate şi-n faţă, nu cumva să fiu lovit de cuţitul disperării. Şi atunci se miră lumea de ce sunt aşa întunecat şi pesimist... Probabil, când voi fi la 2 m sub pământ - sau, mai bine, incinerat şi cu cenuşa-mi prelingându-se-n cele 4 direcţii -, probabil atunci voi fericit şi scăpat de sub grămada de tâmpenii din lumea asta.

Universe in my veins. Otrăvindu-mă.

■ Leapsa

Acum câteva zile am primit o Leapsă de la Annya. Acum e timpul să o completez şi eu. Deci, uite-o mai jos.

Principala trăsătură a caracterului meu: habar nu am
Calitatea pe care o prefer la un bărbat: -
Calitatea pe care o prefer la o femeie: [ ... ]
Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: că sunt oamenii potriviţi la momentul potrivit
Principalul meu defect: care din ele ?
Ocupaţia mea preferată: în afară de muzica, blog, şcoală şi citit Poe ? Niciuna.
Visul meu de fericire: prea lung pentru a fi înşirat
Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: -
Ce-aţi vrea sa fiţi: aş vrea să fiu o pasăre a cerului, să zbor oriunde mă va conduce spiritul
Ţara în care-as vrea sa trăiesc: far away from this poisoned reign of chaos
Culoarea preferată: roşu/albastru
Floarea preferată: trandafirul
Pasarea preferată: corbul
Prozatorii mei preferaţi: Edgar Allan Poe
Poeţii mei preferaţi: Edgar Allan Poe, Mihai Eminescu
Eroul meu preferat: Wolverine
Eroina mea preferată: -
Compozitorii preferaţi: Beethoven
Pictorii preferaţi: -
Eroii din viaţa reală: myself
Eroinele din istorie: -
Băutura şi mâncarea preferate: nu am preferinţe
Numele preferat: am unul ?
Ce detest cel mai mult: uneori, pe mine însumi
Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: politicienii clowni ce ”scriu” azi istoria
Fapta militară pe care o admir cel mai mult: World War II
Darul natural pe care aş vrea să-l am: există un dar natural ?
Cum aş vrea să mor: care din cele n variante la care visez?
Starea de spirit actuală: între şi între
Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă: cele recunoscute şi pentru care se cere iertare
Deviza mea: ””

■ La mulţi ani, BUTY23 !

21 martie

Nu e o simplă zi. E ziua în care primăvara îşi intră în mână. Dar, pe de altă parte, e ziua în care, orbit de tot ceea ce era în sufletul meu, acum un an, am început să scriu pe acest blog. Yep, de un an există acest blog. Aşadar, 21 martie e ziua lui. Nu voi spune prea multe, e inutil. E clar un singur lucru:

LA MULŢI ANI, BLOGULEŢUL MEU !

■ # 200

# 200.
A 200-a postare. A trecut ceva timp şi postările s-au înmulţit. Am trecut prin n stări. Cele mai multe au fost transpuse prin aceste 200-x postări, unde x reprezintă numărul de postări fără implicări pur emoţionale. Sunt câteva care nu au de a face în totalitate cu mine, cum sunt poveştile sau unele melodii de pe YouTube. Sau...cine ştie, în spatele fiecărei poveşti se găseşte o bucată din mine. Rămâne de văzut.

Am creat acum ceva timp un anume poll. Acela cu întrebarea legată de părerea despre blogul meu. Normal, cei mai muţi au ales să zică NU. Cred şi eu. Nici mie nu mi-ar plăcea un tip întunecat, gata să scoată filosofia din orice lucru banal sau întrebări continue asupra aspectelor ”normale” ale lumii actuale. Ei bine, asta e. Nu poate să meargă treaba la toată lumea ( :P ). Pe de altă parte, lumea actuală nu prea dă semne de normalitate 100%. Deci, acceptă blogul meu aşa cum e. Puţin trist, amărât, cu o învăţăminte ascunsă - dacă te vei pune în hainele subsemnatului. Plus că ştiu să râd când am un motiv bun ( :D ).

Ok. În finalul acestei postări, vreau să mulţumesc tuturor cititorilor mei pentru răbdarea acordată postărilor mele lungi şi cu tentă întunecată şi ciudată, uneori. Un mulţumesc special merge unei anumite cititoare care a fost tot pe aici, de când a aflat de blogul meu ( 10x, gladiator ;) ). Partea naşpa...cică trebuia să mă opresc la 200 de postări...A scrie e una din pasiunile mele...unul din puţine lucruri plăcute pe care le mai simt. Ar fi rău să mă las. Ştiu sigur că mâine, 21 martie, va mai fi o postare specială. Deci, graniţa nu e definită, încă.

Sper ca postările mele să vă fi încântat, zdruncinat...îmbogăţit. Trăiască # 200 !

■ Călătorie înapoi acasă V

Treburi.
Ocupat cu treburi am fost toată săptămâna. Şi, pentru că această săptămână nu s-a terminat încă, nici treburile nu s-au încheiat. Mai mult, sfârşitul de săptămână e doar un preludiu pentru ceea ce va urma. Pentru că de săptămâna viitoare începe un nou calvar pe plan facultativ. Dar asta e altă poveste. Ideea de bază e că am fost ocupat tot acest timp. Şi, ca singură cale de destindere, mi-am forţat ochii şi am văzut un film şi jucat omonimul său joc pe calculator. Singura mea distracţie, pe lângă realizarea programelor în LABView ( caută pe www.ni.com pentru mai multe informaţii ). Un dor nebun de linişte. Un dor nebun de casă. Şi o poftă imensă pentru fasole groasă cu o bucată mare de pâine din care să muşc în mod păcătos. O poftă indusă de un coleg de cameră, CC, care, profitând de starea mea de condamnat evreu în lagărăle de concentrare - adică eram foarte înfometat - mi-a arătat pe YouTube o scenă dintr-un film cu Bud Spencer şi cu Therence Hill. Ideea e că cei doi se spărgeau în mâncatul fasolii groase. Şi, cu foamea pe care maţele mele o dictau, rezultatul a fost unul singur - poftă.

Joi s-au întâmlat mai toate lucrurile. Fasolea avea rădăcini încă de miercuri - dar s-au extins până joi. Filmul pe care l-am vizionat era X-Men Origins: Wolverine. Super film, degeaba. Iar jocul a fost nemaipomenit ( :D ). În fine, mă trezesc vineri dimineaţa pentru ultimul curs al săptămânii. Soarele e deja ridicat destul de mult la 6:50. Lumina acoperă orice întuneric iniţial şi frigul pare să fie doar o amintire. WC, duşuri, periat - rutină. Dar simt oboseala. Capul îmi este greu pe umeri iar privirea tot mai slabă. Un efect secundar al calculatorului...probabil. Oboseala prea mare. Obişnuinţa mea cu privitul scurt? Nu ştiu. Ideea e că am ieşit pe palier, am deschis uşa ce dă înspre balcon şi am privit afară. Un copac ”zăcea” lângă stadion. După vreo 5-10 secunde, imaginea copacului a început să ”vibreze”, nu mai era atât de clară...vedeam imaginea precum m-aş fi uitat de deasupra unui foc. Ca şi cum aburii ar fi ajuns până acolo şi ar fi modificat realitatea palpabilă a tuturor lucrurilor. Ciudat. M-am spălat pe ochi şi am revenit pentru o nouă încercare. Acelaşi rezultat. Am lăsat-o baltă şi m-am îndreptat înspre facultă, cu colegul B.

După curs, începe pregătirea pentru plecarea acasă. Bagaje, o doză de mâncare rapidă şi lipirea aripilor de corpul meu obosit, pentru a zbura spre staţie. Ei bine, nu aveam de gând să mă grăbesc. Nici nu am făcut-o. Aveam tot timpul din lume pentru a ajunge trenul de 14:32. Am trecut pe la agenţie cu gânduri mari: vroiam să o ajut pe cea care avea să îmi vândă biletul cu nişte mărunţiş. I-am dat nişte mărunţiş în speranţa că nu mă va stresa cu alte microscopice monede. Vise. Mi-a zis că nu o ajută deloc această treabă. Mi-a şi zâmbit ( i-am zâmbit înapoi, din păcate, ce era să fac ... mare tâmpit sunt uneori ) şi am ieşit din Piaţa Operei, îndreptându-mă înspre Gara de Nord. Fără grabă. Trec prin Parcul Central. Se simte că a venit primăvara. Sau că e pe drum. Soarele bate din toate părţile, bătrânii s-au strâns la mesele lor aranjate şi joacă şah, table, damă, cărţi sau, mai simplu, se strâng toţi la o conversaţie majoră. O imagine frumoasă. Băncile sunt şi ele populate de către cei tineri. O îmbinătură de tânăr cu bătrânesc, totul într-o armonie perfectă. Şi damnatul cu ghiozdanul în spate, mergând spre gară. Şi mă apuc, spre nemulţumirea mea, acel sentiment - cum ar fi dacă aş sta şi eu pe bancă cu o fată? Aş putea să fiu destul de bun pentru ea ? Aş avea atâta imaginaţie încât să nu o plictisesc. Tind să cred că răspunsul e NU şi e NU încă de la supoziţia de bază. Nu contează. Îmi continui drumul.

Ajung pe peron. Biletul e în siguranţă. Mă duc la chioşc şi cer acelaşi Pepsi Twist Lemon şi punga de snacksuri Viva cu cacao. Din părţi, de data asta doar sucul îmi va face companie. Mă îndrept înspre linia trenului meu. Normal, cu trenul de 14:32 greu găseşti loc, mai ales dacă vii târziu. Dar 14:05 e încă un timp rezonabil. Găsesc un compartiment cu o singură domnişoară şi o întreb dacă e liber. Răspunsul e afirmativ. Intru şi mă aşez pe scaun. Domnişoara era de statură medie, cu un tricou roz, ceva bluză peste, cu ceva pantofi puţin sportivi negri, blondă, cu câteva fire întunecate ici-colo, tunsă scurt cu părul puţin ridicat în părţi. Ochii căprui, cu un ghiozdan în două tonuri majore - gri şi albastru. Citea o carte. Nu am apucat să citesc titlul, nici autorul. Cred că se termina în ”uzzi”, dar asta are puţină relevanţă. Era prima oară când mă aşezam într-un compartiment ocupat de cineva, mai ales de o fiinţă de sexul opus. Colegul CC ar fi intrat repede în vorbă cu ea. Eu nu am făcut-o. Pentru că nu pot. Şi nu am putut.

Înainte să plece trenul, colegul meu de cameră, Br*, se apropie de compartimentul meu şi îl chem înăuntru. După câteva minute, un altul îşi face apariţia, unul de prin meleagurile noastre, unul care îşi câştigase titlul de ”cel mai rău din liceu”, cel puţin cu asta a ştiut să se mândrească. Mda. Bărbatul perfect, acel protector neînfricat pentru oricare erou feminin. La Timişoara Est îşi fac apariţia două femei mai în vârstă care intră în compartiment. Rezultat? Compartiment plin. Tot acest timp, fata nu a schiţat gesturi prea ”ciudate”. În fapt, nu a schiţat niciunul. Dar, la un moment dat, când am început eu să vorbesc cu colegul şi să fac glume - şi, mai ales, când i-am arătat colegului mustaţa purtată de una din femeile în vârstă - şi nu mă puteam abţine din acel râs isteric şi fără motiv - şi trebuia să scot o scuză pentru acesta -, a început şi domnişoară să schiţeze zâmbete şi priviri lungi. Ideea mea e că au fost împărţite. Ori mie, ori femeii cu mustaţă din faţa ei. Presupun că era o adevărată crimă împotriva spiritului hilar să menţii o astfel de seriozitate. Şi domnişoara nu era o criminală prea iscusită. Şi-a dat drumul de câteva ori. Şi, urăsc să o spun, dar un zâmbet chiar face o persoană mult mai drăguţă. Cu excepţia subsemnatului, normal.

Trenul îşi continuă mersul. Discuţii, priviri, amintiri, vechi istorii regăsite pe acest solitar drum ce duce spre casă. Idei legate de defrişările masive şi făcute fără cap, vorbe despre căprioare, iepuri, fazani, despre acea rasă superioară de oameni...Şi apoi oprirea trenului în halta satului meu. Îmi salut drumeţii şi cobor. Sunt acasă. Călătoria a luat sfârşit.

■ The New Nightmare

Close your eyes. Stop breathing, it's futile to even try to survive this horror. Don't waste your energy. Useless. Follow me.

Zilele întunecate ale iernii par, încet-încet, să dispară. Locul lor e preluat de o zi tot mai lungă, cu un început tot mai matinal şi cu un sfârşit tot mai prelungit. Ar putea fi un semn bun. Ar putea fi. Precum un om, după privirea lui, ar putea să pară aspru şi impenetrabil, tenebros, rău, mânios din unul din cele n motive ale Universului Emoţional. Şi lista posibilităţilor negative ar putea continua. Dar, oare, să fie chiar aşa? Nu te-ai întrebat, în momentul tău de glorie, erou feminin, dacă acela e cel ce pare...? Sau dacă nu e doar o mască pentru suferinţele pe care şi le provoacă singur ? Precum şi pentru lucrurile pe care nu le poate corecta în frageda-i fire...Oricât de mult ar încerca...Nu. Nu ai făcut-o. Nici nu o vei face prea curând. Oricare ai fi tu, erou feminin.

Te ridici din glorie bastardă în putredă veneraţie doar pentru a ajunge, la capătul călătoriei, să îţi dai seama că multe din lucrurile pe care le-ai generat, tragediile pe care le-ai comis, acţiunile pe care nu le-ai întreprins şi eroismele trecătoare de care ai avut parte au fost doar momente de adoraţie personală şi perfidă mândrie - şi efemeră, jalnică şi nefolositoare faimă. Pentru ce? Nu ştii. Ştii doar că există lucruri pe care le-ai făcut şi ţi-au adus, în timp, un beneficiu. Ştii că există lucruri pe care nu le-ai făcut şi te simţi bine. Precum există lucruri de care te întrebi non-stop, încerci să găseşti un răspuns raţional la tot ceea ce ţi se întâmplă şi, mai ales, de ce ţi se întâmplă, de ce nu poţi să înfiripi magicul val al atingerii darnice. De ce nu poţi ? Te-ai întrebat vreodată?!

Marţi.
Marţi seara. Mă trezesc cu ideea sănătoasă de a ”printa” un referat făcut pentru o anume materie. Nicio problemă. 18:30, cam aşa. Primul pas pe aleea de lângă stadion şi mă apucă acel sentiment ciudat. Acel sentiment întotdeauna acolo. Sentimentul de neapartenenţă în cadrul unei mulţimi. O mulţime de oameni care era omniprezentă pe drumul ce duce înspre complex, pe lângă faculta' de construcţii, de la Politehnica Timişoara. Oameni. Băieţi şi fete, în orice direcţie. Aleg trotuarul. E mai solitar. Dar privirile lor mă sufocă, am impresia că sunt observat în mod constant. Măresc atât de mult pasul încât aş putea să par un maniac ce se îndreaptă spre ieşirea din ţară sau un simplu ciudat cu gambele lungi şi pas de nebun grăbit, mai să dau în paranoie abstractizată.

De ce ?! Nu ştiu. Ştiu doar că trebuie să scap de privirile lor. Oricare ar fi ele. Ideea e că nu am nimic cu privirea celor de sex asemănător mie. Am treabă cu ele, cu eroinele, cu veşnicii eroi feminini. Simt...simt cum mă cuprinde inferioritatea, nesiguranţa se lasă deasupra mea precum cei mai întunecaţi nori şi paşii mei se succed tot mai repede...Nu pot. Aş vrea să cred, cândva, că lucrul acesta, simţul acesta ciudat, acel sentiment de nesiguranţă provocat de privirile lor - ale eroinelor - şi reacţia mea - pun capul în pâmânt, cât mai adânc şi merg mai departe - să dispară cât mai repede. Dar această speranţă rămâne un vis. Nimic mai mult. Nimic mai puţin. Un coşmar, pentru a defini mai bine lucrurile.

E ca şi cum toată lumea în jurul meu ar prinde o singură lumină - şi asta e drumul din faţa mea şi cum să ajung cât mai repede la orizont şi să scap de acele priviri. De oricare tip ar fi ele. Pot să fug? Mă laşi să fug departe, să nu mai simt acest sentiment de inferioritate pe care îl am faţă de ele când sunt împreună cu prietenii lor ? Căci a fi singur derivă din această frică a mea. Nesiguranţă, frică. Imposibilitate. Pentru că nimeni nu are destulă răbdare pentru a se bate cu un astfel de om. Un om ca mine. Nicio eroină. În consecinţă, rămân singur cu orizontul în faţă şi încerc să îl prind cât mai repede. Cineva ar numi toate astea printr-un adjectiv pe care eu însumi îl consider potrivit - timid. Pana mea, aveţi dreptate. Pe de altă parte, e destulă puţină muzică sau o persoană cu care mă înţeleg pentru a înlătura această latură obscură. Sau sunt în stare să simulez acea superioritate şi să par o persoană rea, cu intenţii rele ?!...

Şi lucrul cel mai tare în acest nou şi vechi - precum şi veşnic - coşmar al meu e că doare. Şi, uneori, doare rău. Dar există alte lucruri mai dureroase decât distrugerea neuronilor cu o problemă atât de nesemnificativă, cu o problemă care te poate să devii doar o paiaţă a circumstanţelor...Măcar eu ştiu că am o problemă. Alţii - şi nu dau acel substantiv generalizat - habar nu au cât de patetici sunt prin muzica adaptată şi pentru vestimentaţia ce o folosesc - şi toate ce derivă din astea sau ceea de la care porneşte toată treaba.

Mă întorc în cămin. Vroiam să îmi mai iau chipsuri. Dar nu, mai bine mă întorc în cămin. Nu are rost să mă bat cu soarta. Şi cu mine însămi. Şi, acum, să vină careva să zică ceva legat de faptul că ”dragostea va veni” sau că ”ce-i al tău e pus deoparte” pentru că nu sunt deloc adevărate. Sunt doar sunete imitate pentru a face ca un om să se simtă mai bine.

Nothing more, nothing less.

■ The Old Dream

The Old Dream.

Acel miros al rozelor în primele raze ale dimineţii... Mirosul purităţii rotindu-se în jurul tău, acel zâmbet sincer prelingându-se pe obrajii tăi dulci, prea dulci pentru a fi gustaţi vreodată. Acei gingaşi ochi curioşi rotindu-se în toate părţile de ruşine, înroşindu-ţi pielea, distrugătoare e privirea ta, ar îmblânzi o bestie pierdută din cuşca haosului. De asta şi multe altele ai fi în stare. Cu mâinile pierdute la spate, impacientă, cu sufletul urlând în agonie pozitivă, extaz, îţi saltă gândurile înspre toate stelele Universului şi buzele dulci, gingaşe,se umezesc lin, un foc. Ce ziceam atunci ? Că nu era decât o cale de a reuşi. Că exista doar o cale, o singură cale de a stinge acel foc ce te mistuia. Şi buzele arzânde aşteptau atingerea mesianică a celui ce îţi era, din stele, sortit. Şi ochii limpezi îmi aruncau o privire atât de plăpândă încât ore întregi, sub influenţa beţiei datorate ţie, îi priveam, încercam să mi te văd în faţă. Încercam să trec peste barierele timidităţii cu care eram înnăscut. Îţi mai aduci aminte ?
Îţi mai aduci aminte cum ne-am întâlnit ? Atunci, în iarna veche, cu cerul întunecat deasupra, cu gândurile usturătoare lovindu-ne precum cele mai ascuţite cuţite... Şi apoi ? Apoi mi-ai sărit în cale, precum o căprioară, din neant... Mi-arătai acel tablou în care, ascunsă într-un colţ, lipseai din peisaj. Îmi era cunoscută imaginea pictată de fragede mâini... un pictor nestingherit, pictând acel tablou. Fotografiat de vise, rămânând acolo o bună bucată de vreme. Şi atunci, ai început. Ţi-ai luat inima în dinţi, ruşinoasă, m-ai întrebat de bineţe. Dar întrebarea următoare era legată de credinţa în Dumnezeu. Îţi mai aduci aminte de acel răspuns ? Ţi-am zis că nu prea cred că noi, maimuţoii, am primit raţiune aşa, din senin. Te-a amuzat răspunsul meu. Şi pe mine. Dar era un răspuns abstractizat. Presupun că e cel mai bun pe care ţi l-aş fi putut da.

A urmat să îţi arăt poeziile mele întunecate. Am acceptat criticile. Precum şi îndemnul în a nu fi atât de întunecat. De a privi lucrurile cu mai mult pozitivsm. De a nu renunţa niciodată. De a nu gândi cu frică niciodată, pentru că atunci îmi va frică tot timpul... A urmat să îţi povestesc întâmplarea ce a avut loc de ziua mea când, sub stelele arzânde şi sub ploaia rece de martie, am împlinit, în modul cel mai jalnic, 20 de ani. Şi atunci a fost marcant. Mâinile noastre s-au unit la scurt timp după aceasta... Mi-ai spus că ai plâns când ai aflat despre ce mi s-a întâmplat. Şi nu vroiai să fie aşa. Şi că ai fi vrut să fii acolo, lângă mine. Am început să pierd noţiunea timpului de atunci. Orele treceau necontenit atunci când vorbeam cu tine. Visele pe care le făceam, promisiunile pe care le visam...Mai ţii minte locul pe care îl descriam? Locul în care ambii, de comun acord, am fi vrut să îl folosim pentru nunta noastră?

Acea poieniţă, împânzită cu iarbă verde, într-o zi de vară, într-o anume zi de august... Acea zi de august. Pe care nu o voi uita niciodată. Acel vis legat de bolţile de flori ce aveau să acopere locul în care ne-am fi făcut sacrul jurământ... Micul pârâu cu apă cristalină în care ne-am fi privit, uniţi prin mâini şi iubire pentru totdeauna... Oglinda în care s-ar fi reflectat sărutul nostru dulce...Sub cerul albastru, pe lângă pomi...pe iarba verde, văzându-te parcă...îmbrăcată în purul veşmânt, zâmbindu-mi, aşezaţi la umbra unui arbore străvechi...ţinându-ne de mâna, privindu-ne unul pe celălalt, lăsându-ne duşi de focul din interior - sărutându-ne cu patimă. Îţi mai aduci aminte ?...Eu da. Ne amuzam tot timpul - dar cu respect reciproc - , vorbeam în multe limbi, îmbinând în conversaţia noastră româna, franceza, engleza, spaniola, italiana... Vorbind despre numele celor ce aveau să ne ducă felul mai departe. Căzusem de acord să fie numiţi precum tine - dacă ar fi fost fată - şi precum mine - dacă ar fi fost băiat - .

Ai fost lumină. Zâmbetul tău m-a adus pe calea cea bună. Tot timpul. Suferinţa ta era şi suferinţa mea. Grijile mele se abăteau întotdeauna asupra mea când nu erai...erai sufletul meu, jumătatea mea. Orele în care ne-am pierdut în conversaţii continue...cum nu puteam să ne salutăm la final de zi...cum vorbeam despre tot ceea ce făceam, cum ne sfătuiam unul pe celălalt...Cum toate astrele şi toate lucrurile arătau înspre tine. Cum tu, fiinţă rară, erai tot ceea ce puteam să concep în imaginea proprie a perfecţiunii. Tu erai perfecţiunea pentru mine.

Noaptea în care te-am rănit. Zilele petrecute pentru a te recuceri. Pentru a-mi cere scuze pentru greşeala pe care era cât pe aici să o fac. Zâmbetele pe care le-am avut, imaginile pe care le concepeam împreună, dragostea ce o împărţeam... Disponibilitatea ta permanentă. Întotdeauna acolo. Întotdeauna pentru mine. Şi eu eram pentru tine la orice pas. Orice gând se abătea asupra ta... Discuţiile, jocurile pe care le-am făcut, ai fost prima persoană căruia am avut curajul să îi declar propriile stări deschis. Şi prin viu grai. Singura şi ultima... Nici în zi de azi nu sunt cu nimeni. Probabil nu sunt bun de nimic. Poate din acea cauză. Probabil că aşa sunt făcut, să rămân singur.

Şi ziua a venit. Ziua în care toate gândurile, toate promisiunile, toate zâmbetele au fost spulberate de o promisiune nedusă la capăt. Îmi ziceai că m-ai supus la mai multe teste în tot timpul acesta. Şi că mai era doar unul prin care trebuia să trec. Doar unul pe care trebuia să îl susţin. Azi, ştiu care era ultima probă. Să fiu acolo, lângă tine, să îmi respect acea promisiune...Acela era ultimul punct, ultimul test. Şi aş fi fost al tău pentru totdeauna. Şi tu a mea. Dar ziua în care rozele şi-au pierdut mirosul, ziua în care întunericul m-a cuprins, ziua în care promisiunea am încălcat-o, a venit. Despărţiţi de o distanţă prea mare...şi de frica ce pusese stăpânire pe sufletul meu...eu am rupt tot ce nu ar fi trebuit rupt. Totul s-a destrămat. Totul a devenit întuneric. Totul a devenit efemer. Totul a devenit un coşmar... Ţi-am distrus visele. Mi-am distrus visele. Egoit. Fricos. Tâmpit. Am stat o vară întreagă în singurătate, gândindu-mă tot timpul la ceea ce ar fi fost. Şi nu a fost. Gândindu-mă că mi-am ratat şansa. My only real shot. Spulberată de vânt. Şi vântul eram eu.

A trecut vreme de când s-a încheiat acel vis frumos, nu ? ...Şi eu nu mai sunt acolo. Nici nu aş putea să o cer. Sunt autorul propriei mele pierzanii. Soarele s-a întunecat. Ierburile au devenit otrăvite. Satul a devenit pustiit. Gustul era amar. Pentru orice. Şi amintirile şi remuşcările m-au persecutat pentru aproape un an. Şi atunci, când, ispitit am încercat ceva în anul 2, mi-am dat seama că nu era la fel cum era cu tine. Mai fizic - dar gol. Nimic cald din nicio parte. Niciodată soarta nu face cadouri întregi. Trebuia să strâng de tine cu toată voinţa mea. Aceea era lupta pe care trebuia să o înfrunt. Distanţa. Pentru tine ar fi trebuit să o fac.

Singurătatea şi neputinţa se scurg prin venele mele precum cele mai scumpe otrăvuri, lăsând doar gânduri negre şi goluri în mintea mea şi în sufletul meu otrăvit. Şi nimic nu a putut, încă, să cureţe imaginea caldă a amintirilor legate de tine. Perechea mea.

E timpul să aprind becul. Ochii mi se deschid. Şi visul se spulberă încet, din nou. Un vis bătrân. Şi totuşi, atât de dureros...Timpul şterge şi vindecă...Sper doar că acum, oriunde tu ai fi, să ai pe cineva lângă. Cineva care să te preţuiască mai mult decât am făcut-o eu. Cât despre mine, lucrurile îmi sunt tot mai clare. Pe zi ce trece tot mai mult...

Lasă-mă în agonia mea. Sau spulberă-mă pentru totdeauna. Sau vindecă-mă, tu, soartă!

■ The Day The Hero Fell From Grace

The Day The Hero Fell From Grace.

Există lucruri pe care nu le pot controla. Există sentimente pe care nu le pot întotdeauna stăpâni. Există senzaţii pe care le uit. Există memorii ce mi se par atât de îndepărtate încât eternitatea e mic copil. Există amintiri ce se ascund prin creieraşul meu, amintiri pe care nu le găsesc. Locuri pe care nu le mai deşluşesc. Informaţii pe care nu le mai recunosc. Zâmbete pe care nu le mai văd. Există tristeţe. Există disperare. Există acel sentiment misogin legat de orice. Există frică. Există nelinişte. Există neîncredere. Multă neîncredere. Şi, în final, oare ce percep cu adevărat?! Oare e frica reală sau e doar o umbră, o mizerabilă pată ce se depune prin neuronii mei măcinaţi de atâtea vremuri grele ?

Sângele cugetă. Circulând în infinite valurile, părăsind aceste lumi fizice, de foarte multă vreme, cutreierând blestematele tărâmuri ale ateismului psihologic şi dramatismul fanatic, atât de ireal, atât de ilogic, am început să fiu mai mult supus legilor tâmpite ale realităţii alternative. Sau, vai mie, să fie aceasta acea tâmpită realitate pe care doream să o cuceresc cândva, în plăpânda-mi tinereţe ? Adevărul e unul singur. Realitatea e dură. Obişnuit cu viaţa simplă a celui ce nu are nicio grijă decât să îşi folosească neuronii, la primul impact, la primul contact cu lumea externă, lucrurile s-au schimbat.

Cineva apropiat mie mi-a zis că m-am schimbat mult în aceşti 3 ani. Şi, analizându-mă din nou şi din nou, filosofând precum cel mai înrăit călugăr al artei întrebărilor din antichitate, am ajuns la concluzia că acea persoană avea dreptate. Chiar m-am schimbat. Nu totalmente în rău. Dar percep lucrurile altfel. Din postura celui evoluat. Şi las deoparte unele lucruri ce nu ar trebui lăsate deoparte. Şi asta de aproape 6-7 ani încoace. Curând, când voi atinge numărul 2oo, lucrurile se vor rezolva. Altă soluţie nu am. Încercarea mea...eşuată. Sufletul meu - pierdut, ca de obicei. Nu am făcut altceva decât să mă plâng în 190+ postări. Deşi unele erau cu caracter moralizator, altele erau pure exemple de tâmpenie. De acel ingredient ce te face de-a dreptul patetic...Eu. Eu sunt acel patetic tâmpit, care, lipsit de altă treabă, străbătut de fulgerul agoniei şi al disperării, mângâiat de tristeţea părăsirii de către prima mea prietenă fizică, am decis să îmi vărs amarul, să mă pot face înţeles, să înţeleg. Dar, cu cât înaintez cu lucrurile, cu postările, îmi dau seama că deja am ajuns, într-un fel, unde vroiam să fiu. Schimbat, cât de cât. Probabil şi facultatea. Probabil şi camera. Probabil totul. Un singur lucru a rămas la fel de trist ca şi atunci când am început blogul.

Acel lucru pe care doar eu am puterea să îl fac. Acel lucru pe care eu nu îl pot schimba. De ce ? De ce acea frică ? De ce acea teamă ? Poate, în final, încercând să evit concluzia de atâtea ori, poate pentru că aşa sunt eu, indiferent cât de mult aş vrea să mă schimb. Poate pentru că aşa stă scris, undeva, cine ştie unde. Deşi nu cred o iotă despre destin scris. Deşi...până acum, asta a fost. Greu să fii băiat - mai ales ca mine - care trebuie să facă 75% din treaba de cucerire - asta când ”partenera” nu vrea să fie lovită de săgeţile sângerii ale îngerului tâmpit cu aripi numit Eros ( Cupidon ). No more.

E momentul. E momentul final în care Eroul cade. E momentul în care Eroul cade şi se ridică, cu alte gânduri. Cu alte devize. Cu alte sentimente. E momentul în care Eroul face acea alegere epocală. Şi devine rece. Acel moment.

■ Călătorie înapoi acasă IV

Timpul. Cel mai bun prieten. Cel mai sărat duşman.

Existenţa noastră, acţiunile pe care le întreprindem, gândurile pe care le avem, domeniile la care vizăm, visele spurcate pe care le creem în mintea noastră dornică de aventuri supranaturale, planurile, planificările de orice tip - totul se supune unui singur stăpânitor: TIMPUL. Şi, de foarte multe ori, TIMPUL e schimbător. Imprevizibil. Nu poţi împiedica în permanenţă orice eveniment. Unele te vor stoarce, te vor răsuci, te vor stoarce de orice neuron, toată energia îţi va fi suptă şi, într-un final sumbru, te vei trezi singur, gândindu-te ce vei face cu viaţa ta. Sau, mai rău, cum vei reuşi să scapi din acel impas pe care imprevizibilitatea - caracteristica ciudată a timpului - ţi-a creat-o. Ei bine, rămâne un singur lucru de făcut. Strânge din dinţi. Schimbă soarta.

Miercuri, 10.03.2010.
Adorm. Adorm cu gândul că ziua de mâine va fi mai bună. Adorm cu gândul că toate vor fi ok. Adorm cu gândul că transformarea ce are loc în sistemul meu nervos - precum şi în sistemul meu emoţional - e doar o stare trecătoare şi, curând, aceasta va dispărea. Probabil că aşa ar fi cel mai bine. Dar, deocamdată, îmi place să par acel om rece, de nepenetrat. Niciodată nu şi-a avut efectul ”the nice-guy thing”. Sau poate că greşesc. În orice caz, acele vremuri sunt trecute. Şi nici nu vreau să mă mai gândesc la acest aspect tâmpit din viaţa unui om. Singurătate şi reversul ei - dragoste. Toată această chestie începe să mă facă să mă simt altfel. Ca şi unul care s-a cam săturat de tot. Adorm. Cu gândul că mâine e o zi lungă. Şi cu treburi.

Joi. 11.03.2010
Trezire. Aceeaşi rutină ca în fiecare dimineaţă. Se pare că orarul meu e făcut doar pentru a mă surmena şi mai mult decât aş fi putut fi. 6:44 AM. Dublă trezire. WC, duşuri, îmbrăcare, spălare pe dinţi, pe ochi, încălţare, luare geacă, încărcătura şcolară în spate - părăsire cămin. Două cursuri. Amfiteatru. Pagini scrise de timp şi de mâna mea. Şi, apoi, revenirea ăn cămin pentru o mică pauză, timp de respiro pentru următorul laborator de la 14.

Ajung în cămin şi verific mail-ul. Şi văd că sunt informat de către un prof ( cu care aş fi avut mâine - vineri - curs ) că nu se mai ţine cursul. Acest lucru înseamnă doar ceva - plecare prematură acasă. Şi asta implică o serie de acţiuni ultrarapide:
▪ împarte-ţi materiile în ghiozdan pentru week-end
▪ aruncă pe stick pachete de date
▪ dat fiind că la 16:10 e trenul şi eu ies de la laborator, în cel mai rău caz, la 15:40 şi că voi călători precum un pretorian roman, la pas, nu îmi va ajunge timpul pentru a cumpăra bilet - presupunând că va exista o coadă la ghişee
▪ urmând ultima pistă, îţi vei da seama că trebuie să plec în intervalul 12:35 - 13:50 până în Piaţa Operei, la agenţia CFR pentru a cumpăra bilet
▪ în consecinţă, timpul e esenţial!

Repede. Arunc pachetele de date pe stick. În timp ce aştept, materiile zboară în ghiozdan şi hainele se lipesc de trupul meu grăbit. 12:35. Ies din cămin. 12:56 - cumpăr biletul de tren. 13:10 - din nou în cămin. Încep să mai retuşez unele programe în LabView. Pregătire pentru laboratorul de la 14. 13:50 - plec înspre laborator. Imprevizibilitatea. Întotdeauna, la orice pas. Credeam că, dacă voi face programele - nu toate - în avans, voi scăpa mai repede de laborator. Dar nu am reuşit. 15:35. Sunt pe trotuarul ce duce spre semaforul dintre podul peste Bega şi facultăţile Electro ( Universitatea Politehnica ). Timpul e esenţial !

Amintesc că azi, joi, zăpada a căzut peste Timişoara. Şi încă o făcea. Zăpadă, bălţi. Şi 35 de minute pentru a ajunge la tren. Viteză. Metallica ăn căştile de la telefon şi poluarea fonică din jurul meu devine 0. Privirile aruncate celor de sex feminin se limitează la 1-2 analize faciale. Nimic mai mult. Nu e timp de stat. Ceasul continuă să fugă. Luminile din jurul meu pălesc. Totul devine neclar şi viteza e esenţială. Ajung în parcul central. Aici e momentul. Aici e locul pentru a lua ceva avantaj. E timpul pentru o fugă.

S-a întâmplat un lucru ciudat. Când am intrat în parcul central, nu am fost singurul care a penetrat în mod violent intrarea în parc. O altă persoană, grăbită, cu un ghiozdan ( mai în vârstă decât mine ) în spate, o ia înspre stânga. Deodată, mă pun pe fugă. Lucrul ciudat: de cealaltă parte a statuilor şi pomilor, şi cealaltă persoană se pune să fugă, deodată cu mine, parcă vrând să mă întreacă - sau să ajungă mai repede la tren - pentru că pariez că de aia era şi el grăbit - dar nu a reuşit. A cedat mai repede decât am cedat eu. Timp rămas: 20 de minute până la plecarea trenului. Şi mai e ceva drum de făcut. Gambele mă dor în mod îngrozitor. Nu mai pot fugi. Pe de altă parte, mă scapă şi lipsa mică. Vezica, totuşi, nu mă supune unui stres prea mare. Pot să rezist. 16:00. Sunt în tren. Găsesc un compartiment gol, undeva prin vagonul al doilea. Perfect. Jos geaca. Pun ghiozdanul lângă mine. Sucul deasupra capului. Şi aştept ca trenul să îşi facă pornirea. Înainte de acest eroi moment, o gloată de 5 oameni se bagă cu mine în compartiment. Eu nu's Făt-Frumos. Dar măcar nu dau impresia omului murdar. Nu pot zice la fel de aceşti 5 indivizi.

Vreo 20 de minute i-am suportat. Vorbind despre furturi, despre lovituri, despre şmecherii, despre minciuni cu reţelele de telefonie mobilă, cu viitoare călătorii dincolo, în alte ţări ale Europei - în special Italia. Nu mi-au inspirat mare încredere. Dar nu puteam face nimic. Am îndurat. Şi apoi, după vreo 20-30 de minute, au plecat, coborând la staţia predestinată lor. M-am simţit eliberat. Şi am fost eliberat. Am călătorit singur tot restul drumului. Aproape. Unele mesaje pentru anumite persoane. Nişte biscuiţi cu ciocolată şi o sticlă de Pepsi Twist Lemon la 1 L. La aproape 18, trenul ajunge în sat.

Strada se închide în singurătate. Cel puţin la prima vedere. Norii acoperă cerul cenuşiu. Noroiul acoperă ultimele părţi sănătoase a drumurilor pribegite. Mirosul e altul. Un stol de păsări venind sau părăsind această lume. Sunt acasă. Călătoria a luat sfârşit.

■ Egalitate

Egalitate.

Egalitatea între femei și bărbați reprezintă un drept fundamental, o valoare comună a Uniunii Europene și o condiție necesară pentru îndeplinirea obiectivelor de creștere, ocupare a forței de muncă și coeziune socială la nivelul UE. Deşi există încă o serie de inegalităţi, în ultimele decenii, UE a făcut progrese semnificative pentru ca femeile şi bărbaţii să beneficieze de şanse egale. Acest lucru se datorează, în primul rând, legislaţiei privind tratamentul egal, măsurilor destinate să integreze principiul egalităţii de şanse în toate politicile comunitare şi măsurilor specifice privind promovarea femeilor.

Care este situaţia în UE când vine vorba despre egalitatea între femei şi bărbaţi? Progresele realizate în acest domeniu sunt evaluate în fiecare an şi prezentate într-un raport privind egalitatea între femei şi bărbaţi. Iată câteva exemple:

• Numărul femeilor încadrate în muncă este în creştere, dar rămâne inferior celui al bărbaţilor, chiar dacă majoritatea studenţilor şi absolvenţilor de universitate sunt femei.
• Femeile continuă să câştige, în medie, cu 17.4% mai puţin decât bărbaţii pentru fiecare oră lucrată, iar această cifră se menţine la un nivel stabil.
• Femeile sunt încă slab reprezentate în funcţii de decizie politică şi economică, deşi, în ultimul deceniu, a crescut numărul celor care ocupă astfel de posturi.
• Responsabilităţile familiale sunt încă inegal repartizate între femei şi bărbaţi.
• Riscul sărăciei este mai mare în cazul femeilor decât în cel al bărbaţilor.
• Femeile sunt principalele victime ale violenţei bazate pe criterii de sex. De asemenea, femeile şi fetele sunt mai vulnerabile la traficul de fiinţe umane.

Destul. Destulă poveste politică. Destule poveşti sociale. Destule legende economice. Femeia are aceleaşi drepturi ca bărbatul. Şi dacă nu are, ar trebui să aibă, doar e femeie. Nu poate să fie diferită. Nu poate să fie mai prejos. Normal. Niciodată. O femeie trebuie să aibă întotdeauna dreptate. O femeie trebuie să fie întotdeauna mai specială. O femeie trebuie zeificată. Femeia reprezintă ”perfecţiunea” Creaţiei Divine. Bărbatul este doar schiţa creată de Judecător iar Femeia este desenul final, deci, în mod normal, reprezintă varianta finală şi îmbunătăţită. Reprezintă perfecţiunea, ceea ce bărbatul nu poate întruchipa. Pentru că doar bărbatul are defecte. Femeia va fi întotdeauna perfectă, liberă, fără păcate. Pură. Egală sau mai mult de atât cu fiinţa cu care se află în competiţie - bărbatul.

Toate afirmaţiile de mai sus le cunosc eu precum le cunoaşteţi şi voi. Cei ca mine vor fi de acord cu mine - restul, vor vota NU şi-mi vor face reproşuri. Unii ( sau unele ) vor veni cu argumente gen ”Dacă nu eram noi, femeile, tu nu ai fi existat!”. Ei bine, pentru acele persoane, am un răspuns: nu am zis că ceea ce ziceţi voi nu e adevărat, zic doar că VOI, femeile, nu sunteţi mai presus decât noi - deşi vă plângeţi că sunteţi mai prejos şi vreţi egalitate. Ei bine, eu m-am săturat de lucrurile astea. VOI, aceste fiinţe atât de ”perfecte”, stelele Universului...

În timp aţi ajuns să vă consideraţi zeiţe. Unul nu vă mai poate vorbi pentru că sunteţi pete imaculate de perfecţiune. Iar noi, ultimele gunoaie ale societăţii. Dar să mergem pe exemple concrete, nu ?

» Eva. Prima femeie ( dacă a existat! ) a fost un adevărat model de perfecţiune. Atât de perfectă a fost Eva încât s-a lăsat jucată pe degete de frumosul Diavol pentru a obţine cunoaşterea binelui şi răului. O puteţi lua ca o ambiţie, o dorinţă de a obţine mai multă putere, probabil Adam nu i-a dat oferit destulă afecţiune. Sau poate nu i-a dăruit acea bucată de importanţă pe care şi-o dorea. Şi Eva noastră, mică şi proastă, avea nevoie neapărat de ceva care să o ridice la rang de atotştiutoare. Pentru nu a fi singura judecată, avea nevoie de cineva pe lângă ea. Şi cine, dacă nu Adam, prostul Adam ? De ce să cadă vina doar pe ea ? Astfel, după multă linguşire, uite că Eva reuşeşte să îl atragă pe Adam în mreajurile seducţiei şi îl face să cadă în păcat. What the fuck ever, izgonirea din rai, muncă, trudă, boli şi moarte. Poveste cunoscută.

» Elena Troiei.

» Caz concret de snobism feminist: El - un tânar tâmpit care se îndrăgosteşte. Ea - o divă, perfecţiunea întruchipată ( din punctul ei de vedere ). Problema se pune în felul următor:
- băiatul nu face nimic -> băiatul e prost şi timid ( făcut în toate felurile în cel mai rău caz )
- băiatul face pe cuceritorul şi se bagă în seamă -> băiatul e cocalar şi disperat
- băiatul face pe cuceritorul într-un mod mai subtil, puţin mai subtil -> băiatul e ok, dar nu e destul de bun
- băiatul le face pe toate bune -> băiatul e bun de prieten de distracţii, dar pentru o relaţie nu e destul, încă
Apoi, pana mea, doar nu sunt Stăpânul Inelelor să aduc luna de pe cer la picioarele unei fiinţe care va ajunge, eventual, să profite de atâta bunătate.

» În spatele fiecărui bărbat puternic stă o femeie puternică. Vorba unui prieten e: ”Eu aş vrea să schimb poziţia!”

» Final: De ce pana mea să le facem noi pe toate, întotdeauna ? Doar pentru că ele sunt femei şi, ca atare, noi trebuie să ne tăbăcim fundul pentru a fi destul de buni pentru ele. Fuck that. Ele ştiu doar să pară tot mai artificiale pe zi ce trece, tot mai ”perfecte” pentru o oglindă oarbă şi tot mai goale pe dinăuntru. Măcar noi suntem aşa cum suntem, majoritatea. Fără retuşuri. Cu coşuri, uneori surprinşi nebarbieriţi, de multe ori păstrând acea formă păroasă a străbunilor noştri - suntem NOI. Şi nu imaginea pe care cosmeticele, hainele şi implanturile, ca să nu zic de fiţele eterne şi superioritatea continuă le pot crea. Nu sunteţi perfecte. Nu sunteţi nici pe departe aşa ceva.

» Sfârşit de post.

» Şi noi avem aşteptări de la voi. Multe ne sunt respinse. Rămâne doar acea plictisitoare atracţie fizică. Chiar şi aia fiind alterată. Pana mea. Gata.

PS: Normal că nu vrem maimuţe. Dar nici păpuşi artificiale cu fiţe nebănuite.

■ Twisted Dreams

Nu putem controla visele, nu în mod direct. Eu sunt un visător din naştere. Dar a existat o perioadă în care visele erau simple amintiri ale vremurilor trecute. O perioadă în care doar coşmaruri îmi apăreau în minte. O perioadă întunecată.

Obişnuiam să visez. Şi visam mult. Visam din orice domeniu. Visam că sunt înconjurat de mii de oameni, visam păsările cerului, visam ispita demonică, visam spiritele morţilor alergând după mine, în încercarea continuă de a îmi fura trupul şi de a îmi alunga sufletul pentru totdeauna - pentru a se instaura ei în putredul meu trup omenesc. Îmi visam iubirile. De multe ori, se întâmpla să fie totul precum în realitatea asta tâmpită, când orice speranţă ţi se spulberă. Aşa mi se spulberau şi speranţele din vis. Acele vise erau o altă reală realitate. Oglinda realităţii din viaţa de zi cu zi. Dar au existat şi vise în care tupeul meu din vise a învins şi eu am reuşit să cuceresc sufletul iubirilor mele.

În acele momente mi-am dat seama cât de tâmpite sunt visele. Deşi sunt conştiente că pe din afară, în lumea reală, sunt acel tâmpit singuratic, fără tupeu şi, mai nou, tot mai rece pe interior, mă amăgesc cu ghicitorile lor. Ghicitori. De parcă ar fi ceva mistic în spatele lor. Deloc. Ne jucăm doar cu imaginaţia şi când dormim. Scriem poveşti şi facem parte din ele, doar că nu suntem conştienţi. Nu există nimic mistic dincolo de acele sărutări şi fericiri onirice. Totul e doar iluzie. O simplă iluzie menită să te facă să te simţi mai bine când te vei trezi, să te facă să-ţi zici: ”Astăzi pot cuceri Universul!”. Vise. Există lucruri pe lumea asta pe care un om nu le poate atinge.

Şi atunci, când eşti conştient de acest fapt şi visul îţi spune altceva, te îndeamnă să crezi altceva...e clar că poţi lua decât o singură postură. Vei urî visele pentru jocul psihologic pe care îl fac. Pentru că, până la urmă, asta e. Pentru cei ce ştiu că au o problemă şi visele vin cu ideea că acea problemă nu există - acele vise sunt adevăraţi duşmani. Sunt doar vise. Vise sucite.

■ Călătorie înapoi acasă III

Acelaşi mers dement. În fiecare săptămână. Cu unele deosebiri, de la caz la caz. Ieri, o zi normală de joi, cu cursuri de la 8 la 12 şi un laborator de dus la bun sfârşit. O primă oprire la biblioteca centrală pentru returnarea unei cărţi. Întoarcerea în cămin şi începutul unei analize, ”cum să leneveşti mai bine”. S-ar potrivi titlul. Implementarea: o pungă de chipsuri Lay's, o sticlă de Pepsi Twist Lemon la 2.5 L, Max Payne - filmul, Max Payne - jocul, puţin, de plictiseală. Şi somn. Până dimineaţa la 6:44, când alarma turbulentă ( a mea sau a unui coleg ) mă trezeşte. Wake up, dude! It's Friday. Zombilic, mă ridic din patul morţii nocturne. E vineri şi mai am un curs de dimineaţă. Niciun minut trebuie pierdut pe treburi inutile. Totul înseamnă timp. Şi timpul nu iartă. Duş, chiuvete, ”echipare”, curs. Normală rutină.

După curs, mă întorc repede în cămin. Treburi administrative ( administrarea fişierelor de pe stick ), plătirea căminului pe luna martie, spălatul vaselor şi alte cele, toate etape premergătoare plecării mele. Şi, în final, ajunge şi misticul moment. Îmi iau ghiozdanul în spate şi îmi încep drumul. ”Nu eşti Prince Charming”, îmi repet de câteva ori pe drum. ”Niciuna nu se va uita la tine, forget it”. Bine că alter-ego-ul meu e pozitiv, ce să zic. Astfel de gânduri îmi treceau prin cap atunci când, cu privirea prinsă într-o anume direcţie, contemplam frumuseţea feminină a creaţiei divine. Dar asta doar pentru câteva secunde. Şi apoi, doar paşi grăbiţi prin bălţi şi noroi. Prima oprire, mai nouă în setul de comenzi pe care mi le impun - agenţia CFR. Îmi iau biletul şi, cu un zâmbet sincer, îi mulţumesc doamnei ce mi-a ”dăruit” biletul pentru trenul ”evadării”. Următoarea oprire - Biblioteca Centrală. Trebuie să împrumut o carte. Ies şi de aici cu acel zâmbet pe buze, după ce una din bibliotecare mi-a zâmbit. Nu sunt chiar atât de întunecat, până la urmă ? Dacă şi persoane pe care le cunosc se pun să îmi zică una, alta... probabil. Oricum, cu biletul în buzunar şi cartea în ghiozdan - singura destinaţie posibilă era gara. Aveam timp sufiecient. Aşadar, mi-am zis să micşorez pasul.

Obişnuita sticlă de Pepsi la 1 L şi punga de snacksuri VIVA la 200 grame din obişnuitul chioşc. Îmi pusesem în minte mai multe lucruri - suc, snacksuri, muzică în căşti şi citirea unor poezii scrise de Edgar Allan Poe. Teoretic, acest lucru s-ar fi întâmplat doar dacă nu aş fi întâlnit pe nimeni cunoscut. Şi asta s-a întâmplat, până la un moment dat. La momentul T, un băiat - de observat că nu avea nici pe departe caracteristicile unui cocalar sau vreunui depravat precum multitudinea de specimene ce se găseşte în trenul de la 14:32 - intră în compartiment şi mă întreabă dacă e liber în compartiment. Răspunsul a fost ”da” şi băiatul a intrat, cerându-mi un şerveţel pentru bancheta din partea sa - era clar motivul - murdărie. Am deschis ghiozdanul şi i-am înmânat o foaie A4, goală. Oricărei acţiuni îi corespunde o reacţiune. Şi reacţiunea a fost întrebarea: ”Eşti student?”

A început o întreagă epopee după ce i-am zis că sunt la ETc şi după ce mi-a mărturisit că şi el e la ETc, anul 1. Un boboc de la ETc! Ce coincidenţă! Şi, astfel, a început o discuţie lungă. O discuţie lungă, bazată pe profi, pe sistemul de învăţământ din România, pe superstiţii universitare, pe uşurinţa altor universităţi şi pe felul în care elevii - căci, despre asta e vorba, până la urmă, de sistemul preuniversitar, cu multă implicare a celui liceal - sunt evaluaţi. Capacitate, BAC, admitere în majoritatea facultăţilor. Totul e un dezastru. Şi am fost plăcut surprins să văd că încă mai există oameni care gândesc ca mine şi care implementează altă structură decizională în tot ceea ce fac. Încă există oameni.

La Timişoara Est a urcat un prieten de-al lui în tren. Şi atunci tematica s-a schimbat cu 180 de grade. Am vorbit despre liceu, despre un anume joc de strategie, despre pescuit, despre isprăvi ale unor oameni mai hazlii. Tot aşa, 90% din drum. Când am atins 90% din drumul meu, ”companionii” mei au coborât. Ne-am strâns mâna şi eu - sau trenul - mi-am văzut de drum. Mai aveam vreo 10-15 minute de făcut. Sau puţin mai mult. Nu am citit Poe. Nu am ascultat muzică. Am mâncat snacksurile şi am băut din suc. Dar m-am simţit bine în compania celor doi. Apoi, trenul se opreşte încet-încet şi eu ajung la destinaţie. Acasă.

■ LA MULŢI ANI, BUTY !

02.03.2010

Nici anul nou nu l-am aşteptat precum am aşteptat ziua aceasta. Norii se ascund, soarele ”străluce”, numărul anilor mei se incrementează.

Am ajuns la 22 de ani. Ziua mea. Ziua mea specială.

LA MULŢI ANI, MIE !!!