■ E timpul pentru Sushi !

”De unde ştii că nu-ţi place dacă nici n-ai gustat măcar?!” (BB)

”E super bun, trebuie să mai venim pe aici!”

Totul începuse acum vreo două sau trei săptămâni, când, doborât de primul examen din sesiune, am luat calea ”pribegiei” împreună cu doi colegi, LS şi S. O cale care, în mod suprinzător, avea să ne ducă înspre Iulius Mall. După o ”survolare” lungă prin Auchan, paşii ne-au dus la un nivel superior - sau două - şi am ajuns să mâncăm câte ceva, cu ceva reducere. Sunt vreo 15 fast-food-uri pe acolo - mai mult sau mai puţin - iar noi nu am stat atât de mult pe gânduri să alegem unul. Foamea a ales oricare din ele. În timp ce făceam cale întoarsă - şi slalom printre mese şi magazine - ne-a sărit în ochi un fast-food mai ”singuratic” (singuratic pentru că era izolat de celelalte, care erau unul lângă celelălalt). După o simplă privire în treacăt - şi citirea unui afiş - acolo se găsea mâncare japoneză. Chiar în acel moment, cei doi bucătari preparau ceva pe acolo. Dar atenţia acordată nu a fost prea mare.

Săptămâna trecută - când încercam din răsputeri să învăţ ceva pentru ultimul examen - simt telefonul vibrând în mod energic în buzunar. Îl scot şi văd că e BB. ”Ce faci?” - el. ”Sunt în sală, încerc să învăţ ceva pentru examen. Păi?” -răspunsul meu. ”Păi, hai până la mine, să mânci sushi.”
Sushi. Nu gustasem niciodată până atunci. Vezi aşa ceva în desene, filme. Poţi afla în vasta enciclopedie a netului ce e şi cum arată - dacă eşti interesat. Presupun că nu am fost niciodată atât de interesat încât să caut pe Google cuvântul Sushi. În fine, răspunsul pe care aveam să îl dau lui BB era un refuz clar: ”Băh, nu vin, nu mânc pentru că nu îmi place”.

”De unde ştii că nu-ţi place dacă nici n-ai gustat măcar?! Hai să vezi!”. Arunc pixul pe masă - sau îl iau cu mine, nu mai reţin - şi încep să urc, cu greu, scările ce duc înspre etajul meu. Intru la BB în cameră şi îmi arată frumuseţea: o minge de orez, în mijlocul căreia se găsea o bucată de peşte crud. Pe lângă mingea de orez, o pastă verde -care cică era iute - şi o algă de culoare gălbuie. BB se încumetă primul şi îşi mănâncă mingea de orez folosindu-se de furculiţă. Lângă pachet - 2 beţe. Le iau, le aşez între degetele mâinii drepte şi încep să le mişc: ”Să vedem cum e.” BB rămâne uimit puţin văzând că ştiu să mânui beţele. Dar nu e timp de stat. Îmbib mingea de orez în pasta verde şi o dau pe gât...

”Cum e? Băh, să nu o înghiţi direct, mestecă!”. Stau puţin, mestec...îi simt gustul. Simt peştele crud printre dinţi. Şi orezul acoperind, ici-colo, gustul. E bun. Îi mulţumesc lui BB pentru experienţa nouă şi ies, gândindu-mă că trebuie să mai mănânc sushi.

Ieri, 29 iunie 2010

Am fost cu colegul S la mall, din nou. Cumpărături mici. Au fost şi unele ”incidente” pe drum, de exemplul, şutul unic pe care l-am făcut eu cu un pahar de carton de la McDonald's, la pasa unui copilaş de câţiva ani. Trebuie să fii omul nepotrivit la momentul nepotrivit astfel încât singurul pahar de carton din aer să ajungă pe tibia piciorului tău, în timp ce tu te mişti. Şi, astfel implementată fiind poziţia şi viteza, să arunci paharul la 2-3 m depărtare. Un şut improvizat. Ei bine, există şi astfel de norocoşi. Oricum, odată ajunşi în cămin, încep să povestesc cu colegii cele întâmplate. Colegul L se pune să mă întrebe una-alta de Auchan şi mă întreabă dacă nu pot să îl însoţesc mâine acolo. ”Răspunsul este afirmativ”, cum zice un prof. Şi mi-am zis că voi trece şi pe la cei cu sushi, că doar am un bon de reducere. Planul e făcut. Aştept ca ziua să treacă.

Azi, 30 iunie 2010

Pare să fie o zi faină, deşi m-am trezit cu o oboseală în oase foarte mare, colosală. Dar nu uităm de datoriile pe care le avem. Un duş rapid, un iaurt cu fructe şi suntem pregătiţi să ne facem cale prin căldură. Înspre Auchan!

După o plimbare prin Altex pentru colegul CC (care ne-a însoţit) şi o plimbare prin Auchan pentru colegul L, a venit şi momentul meu. Am urcat etaje, ne-am sucit prin labirintul măreţ şi am ajuns. Numele fast-food-ului? Nu era pe lista de gratuităţi de pe bonul meu. Nu ştiam exact ce trebuia să iau, l-am sunat pe BB şi l-am întrebat. Între timp, CC şi-a făcut loc în altă parte, lăsându-ne ( pe mine şi pe L ) singuri la fast-food-ul cu sushi. Ok, eram încă nedumerit cu viitoarea mea achiziţie. Sau aproape. Am dat mă mai uit o singură dată pe meniu. Şi, atunci, o doamnă a venit să ne întrebe ce dorim să luăm.

Brunetă, îmbrăcată într-un chimono roz, viu colorat şi brodat în floricele şi alte forme, destul de drăguţă la faţă, în ciuda vârstei (cred că era cam între 28-35). Am comandat un meniu la 6.5 RON. Şi colegul L şi-a luat şi el. Ne-am aşezat la o masă şi am aşteptat. Doamna a venit întâi cu beţele şi ne-a întrebat dacă ne descurcăm. Le-am desfăcut pe ale mele - m-am chinuit să le desfac deoarece erau lipite - şi i-am arătat că le pot mişca binişor. Doamna a fost încântată şi mi-a mai arătat o variantă. O variantă care, spre durerea mea, era mai grea de implementat de către mine. Dar era bună şi varianta mea. Ne-a adus 6 mingi de orez la fiecare, cu alge lângă. Pasta acea verde şi sosul de soia erau şi ele prezente. Ne-a vărsat sosul de soia într-o farfurie mai mică şi ne-a zis că trebuie să mestecăm ”pasta” verde în sosul de soia. Apoi, luăm o minge de orez cu peşte, o îmbibăm în amestecul obţinut (atenţie mare, mingea se înghite dintr-o singură dată!). Înainte de a îmbuca mingea îmbibată în amestecătura aceea, trebuie luată o bucăţică din algele ce le aveam lângă mingi. Şi apoi mingea de orez. Bun.

Arunc imediat cele 6 mingi ale mele pe gât. La fiecare minge de orez, gustul devenea tot mai iute - probabil şi datorită faptului că timpul de îmbibare era tot mai mare pentru fiecare în parte. Oricum, e super bun sushi!!! Recomand tuturora. Şi să nu zică că nu e bun doar fiindcă nu au gustat! Pentru că e super bun!

”E super bun, trebuie să mai venim pe aici!”

Totul s-ar putea încheia aici. Dar nu. Mai e ceva. Colegul CC îşi face apariţia lângă noi, după 2 clătite cu finetti, luate de la alt fast-food. Fiindcă L nu terminase toate mingile de orez, l-am îmbiat şi pe CC să ia. Ok. Îi dăm beţele, L îi dă ceva orez şi îi zicem să îmbibe în sosul de soia amestecat cu ”pasta”. Păcat că nu i-am zis care e faza cu sosul (e SUPER IUTE, omule!). Cum era de aşteptat, CC se apucă şi îmbibă nevoie mare orezul în amestecul iute-infernal. Rezultatul?

Ochii i se deschid la maxim. Mutra i se transformă în dezgust. Gâtul parcă îi refuză acea înghiţitură de orez fără peşte. ”Dă-mi apa aia!”, îi spune colegului L. Râsete. Zâmbete. And much more [:))]. ”N-aş mânca aşa ceva nici dacă mi-a da bani!” - o ultimă remarcă.

Well, fiecare cu părerea lui. Eu cred că e super bun sushi-ul. Şi îl recomand (măcar de încercat).

Arigato pentru citit!!!

***Later Edit:
”Pasta verde” s-a dovedit a fi hrean, precum mi-a zis B.B. (:D)

■ Lasă rock-ul să curgă în voie !

”Trebuie să simţi rock-ul precum sângele în vene!... Să tresari la fiecare bătaie de chitară sau de tobe !!!” ( Buty )

”Bah, vii cu mine la concert, da?”
Se întâmplase acum aproape o săptămână, când BB îşi făcuse rost de bilet pentru concertul ce urma să fie pe 24 iunie 2010, în parcul Rozelor, Timişoara. Pe lângă dezbaterea problemelor pe care le au studenţii, în acea seară se distribuiseră şi câteva bilete de categoria a II-a stundenţilor mai merituoşi ( studenţii din ligi, studenţii cu medii mari şi tot aşa ). Nu am fost la întâlnire. În consecinţă, nu am luat bilet. Zilele curgeau repede, al treilea examen se apropiase iar eu, în buna mea credinţă, încă refuzam invitaţia colegului BB de a merge la concertul lui Phoenix. Preocupările erau multe, timpul scurt. Refuzul meu a fost ”categoric” în mai multe rânduri. Colegul s-a şi supărat puţin pe mine - sunt rocker şi nu mă duc la un concert rock la 2 paşi de mine. Dar asta e. Examenul e examen şi nimic nu poate schimba asta.

Miercuri, un alt coleg, LS, m-a invitat şi el la concert - şi avea şi un bilet în plus pentru mine. Putea fi şansa mea. Dar, ca de obicei, subsemnatul a refuzat cu vehemenţă cererea, aducând în discuţie laitmotivul examenului. Am rămas cu decizia aceasta, fără regrete, în primă fază.

Joi, 24.06.2010
Mă trezesc pe la 14:40 în sala de lectură, cu scaunul din cameră (prea puţine scaune se găsesc pe acolo, e ciudat). Mă apuc să citesc pentru examen. Citesc o pagină, citesc vreo 7-8...Şi mă prinde somnul. Simt cum randamentul meu e aproape 0. Şi atunci, mă gândesc: ”De ce stau aici? Când pot ieşi la concert rock cu prietenii mei?”

E aproximativ ora 16 când îl sun pe LS şi îl întreb dacă mai are cumva biletul. Îmi zice că le-a dat unor fete dar poate mai poate face rost de unul de la cei din ligă. Mă pregătesc, pentru orice eventualitate, de concert. BB ajunge şi el în cămin şi îi zic că m-am răzgândit şi că vreau să merg neapărat la concert. În final, mă sună LS şi îmi zice că a reuşit să facă rost de bilet şi că ne vom întâlni lângă Parcul Rozelor, undeva pe la 17:30-17:40. Zis şi făcut. Prin glume şi glume, ne reunim toţi ( eu, BB, LS, şi încă un coleg şi 2 colege ) la intersecţie, la BRD. Iau biletul, mulţumesc lui LS şi o luăm toţi înspre Parcul Rozelor, înspre concertul rock!!!

Parcul Rozelor

E deja adunată multă lume, intrările sunt toate păzite de gardieni, intrarea făcându-se pe bază de bilet. Câteva minute de aşteptare până uşile ”împărăţiei” se deschid. Şi apoi intrăm, încercând să găsim locurile rezervate pentru cei de catogoria a II-a. După câteva nelămuriri psihologice, eu, BB şi o colegă, ne-am hotărât să stăm în locul cu adevărat predestinat nouă, celor din categoria a II-a. ”În spate, după balustradă” sau era înainte? Îndrumările au fost ciudate, dar eu le-am zis ”camarazilor de suferinţă” că e mai bine aici, în spate, eventual în picioare. Pentru că aşa vom simţi mai bine ceea ce trebuie să simţim. Categoriile erau separate prin nişte balustrade (cum le ziceau cei de la intrare ce ne dădeau informaţii despre unde ar trebui să stăm), balustrade care de fapt erau nişte gărduleţe (să le zic aşa) de culoare albastră, înalte cam de aproape un metru. Ele erau singura piedică dintre noi şi restul categoriilor (ca să nu vorbesc despre dna care verifica biletele la intrarea pentru Categoria I - sau care era acolo). În fine, se face 18 şi ceva şi noi suntem aranjaţi în spate, ne luăm o bancă şi ne aşezăm pe ea. Aşteptarea e lungă. Pe parcursul acesteia, BB cumpără nişte gogoşi cu ciocolată pe care îi împărţim. Apoi urmează ca eu să iau berea (Tuborg) de la o tarabă şi ne aşezăm. Începe ceva.

În deschidere, un băiat la chitară, unul la percuţie şi o fată vocalistă. Singurul nume pe care îl simt prin căile neuronale e Sabina. Atât. Restul membrilor sunt mister pentru mine. Au cântat mai multe melodii, covere, în principiu. Sabina cânta bine, băiatul de la percuţii se agita foarte mult - sau asta e mişcarea necesară pentru a da ritm melodiei , cine ştie - iar băiatul de la chitară îşi făcea treaba. A fost o melodie pe care am ştiut-o şi eu şi am îngânat-o, îndrumându-mi pretenii să facă acelaşi lucru: 4 Non-Blondes: What's Up ? Deschiderea Sabinei & Co. a durat cam o ora şi ceva, minut în plus, minut în minus. Între timp, circula vocea cum că Phoenix ar fi început rockareala pe 21:30. Vocea a ajuns la urechile noastre pe la 19:30. Sigur, aşteptarea ar fi fost enormă. Dar vom aştepta.

Pentru a îndulci (şi zic ”îndulci” pentru mine, deoarece mi-a plăcut foarte mult) aşteptarea, de la ora 20 şi câteva minute şi-au făcut apariţia pe scenă cei de la Phenomenon, care, în opinia mea de rocker moleşit şi dornic de energie - au fost super tari!!! Sângele urca şi scădea ritmic prin vene, în funcţie loviturilor de tobe sau a chitărilor care urlau în aer! Iar piciorul meu drept era într-o continuă mişcare, acordându-se cu sunetul tobelor. Capul - sus şi jos -, vocea groasă scoţând câteva fraze ba în engleză ba în română, încercâd să îl aduc pe colegul BB în starea mea. Nu prea am reuşit. Colegele - căci LS împreună cu un coleg şi o colegă, care erau exilaţi în lumea bună, s-au întors cu noi şi eram toţi în spate -s-au decis să plece. Am rămas doar noi, bărbaţii. La sfârşit, Phenomenon a cântat un cover de la Deep Purple: Smoke on the Water. În acest moment, două alte colege - una de la secţia noastră, cealaltă de la secţia cealaltă - s-au apropiat de noi şi ne-au salutat. M-am dat puţin în spectacol (:P) cu imitarea unei chitări - dar, după cum am zis, e imposibil ca, după ce simţi o chitară, să nu imiţi, câtuşi de puţin, purtătorul - să fii tu însuţi chitaristul tău preferat! Colegele au râs, una din ele a imitat şi ea chitara şi apoi s-au întors la locul lor, undeva pe partea opusă locului nostru.
21
Se face, printr-o rockăreală şi alta, 21 şi câteva minute. Orchestra îşi face apariţia pe scenă, aranjându-se strategic. Prezentatorul (care e acelaşi de acum un an -click aici -) spune câteva vorbe despre orchestră şi apoi, în sfârşit, prezintă trupa P h o e n i x, în aplauzele fără sfârşit şi uralele nebune ale noastre. Prezentări, mulţumiri şi tot tacâmul. Let the rock show begin !!!
Dacă la început parcul nu era plin, când au intrat pe scenă cei de la Phoenix, parcul s-a umplut imediat. Rockeri actuali, cu plete, cu ciocuri, cu tricouri negre - cu Phoenix sau cu alte formaţii de rock, doar ca să ştie lumea că ei sunt rockeri şi că sunt aici pentru a se hrăni cu rock! -, rockeri de altădată, cu părul cărunt dar cu sufletul încă urlând la fiecare notă de chitară sau tobă, capul încă urmând, ritmic, loviturile melodiilor. Cum zicea prezentatorul, era un concert în care rockerii şi melomanii şi-ar fi dat mâna. Pentru a pune în aplicare treaba asta, eu şi colegul BB ne-am dat mâna, râzând ca doi nebuni de isprava realizată.

Toată lumea simţea melodiile de la început, de la prima notă. Două fete de lângă noi fredonau deja versurile după prima notă de chitară - şi erau entuziasmate rău! -, urlând la fiecare sfârşit de melodie ( şi eu la fel ) şi aplaudând până la epuizare - cred că era starea generală. Melodiile s-au succedat una după alta, fără pauză, ţinându-ne pe noi - rockerii - în viaţă, tot mai mult şi mai mult. Luminile ne mai orbeau din când în când - probabil era mai bine să fie cumva sincronizate şi luminile alea -, dar atmosfera a fost explozivă - sau mai rău. Au fost multe melodii consacrate de la ei, toate cu un ritm energic. Pe la sfârşit, mulţimea din spatele nostru cerea cu insistenţă ”Andrii Popa”, începând să fredoneze versurile. Dar cerinţele nu le-au fost ascultate.

Pe la sfârşit, au fost nişte solo-uri superbe, unul la chitară care ne-a încărcat cu energie - simţeam vibraţiile în genunchi -, piciorul drept era, ca de obicei, pus pe treabă. Stângul, săracul, vai de el, a şi putrezit din lipsă de mişcare, timp de 5 ore. Aproximativ. Apoi a urmat ”Tăndărică” la tobe, a fost superb.

La sfârşit, după ce şi-au ”terminat” melodiile, au mulţumit publicului timişorean şi au plecat de pe scenă...pentru câteva secunde. S-au reîntors pentru a satisface dorinţa haiducilor: Andrii Popa. Îndemnul ? ”Să fim haiduci, dar să fim haiduci adevăraţi!” Toată lumea a cântat, plămânii fiind solicitaţi la maxim. La fiecare. Mâini în aer, cerul întunecat, luminile aprinse când şi când şi Phoenix pe scenă. Un adevărat vis. Un vis care trebuie trăit, pe de altă parte. Dacă simţi că trebuie să imiţi o chitară - imiţi chitara. Dacă simţi că trebuie să fluieri - fluieră. Dacă simţi că trebuie să urli - urlă. Dar fă-o cât mai bine. ”Trebuie să simţi rock-ul precum sângele în vene! Să tresari la fiecare lovitură de chitara sau de tobe!!!”, asta i-am zis lui BB la un moment dat, imitând, deopotrivă, chitara şi tobele.

Toată lumea a plecat mulţumită, plină de energie, plină de voie bună. Iar mie nu îmi pare rău că am fost. Singurul regret - că nu am acceptat mai devreme propunerea colegilor. Dar hei, aşa pare ca şi cum m-aş fi zbătut puţin pentru a ajunge, nu ?

MULŢUMIM PHOENIX PENTRU SPECTACOLUL GRANDIOS OFERIT.
MULŢUMIRI ŞI TRUPEI PHENOMENON şi SABINEI & CO.

GREAT ROCK SHOW !!!

■ 23+1.06.2010

Only Rock Music can cure my plague.

■ Nu sunt precum ceilalţi

Inima îmi bate, ca şi cum ar lua-o razna. Aş vrea să simt acel suflu dulce al victoriei eterne, măcar pentru o dată, o singură dată - şi pentru totdeauna. Aş vrea să deschid inima mea, aş vrea să zic DA, sunt făcut aşa şi îmi place să fiu aşa. Dar sunt cu adevărat mulţumit de cum stau lucrurile ? ...

Privesc în jurul meu. Lumea nu s-a oprit şi niciodată nu se va opri pentru a aştepta un suflet inutil ca al meu. E doar o chestiune de evoluţie ? Am pierdut ceva, acel ceva ce face ca lumea să se rotească în felul în care se roteşte. Dar eu nu sunt făcut aşa. Nu aş putea niciodată să fiu. Nu voi putea spune niciodată că lucrurile merg bine. Pentru că sunt prea distrat, prea ocupat să caut un răspuns ce nu există. Nu sunt precum ceilalţi obişnuiesc să fie. Prea pierdut în lumea mea ireală. Creându-mi, în mintea mea inumană, sentimentul virtual că, poate, într-o zi, totul se va schimba. Niciodată nu va fi aşa. Cerul ar putea să cadă la picioarele mele, luna să se lase pradă stelelor - dar eu voi fi mereu la fel - din păcate.

Ai putea să te întrebi de ce sunt aşa. Ai putea să o faci. Dar adevărul e că nici eu nu ştiu. Nu sunt în stare să înţeleg propriile acţiuni - zile petrecute pentru a câştiga cunoştiinţe. Zile petrecute pentru a cânta o melodie prea mizerabilă pentru vremurile ce vin şi trec. Nu văd ceea ce lumea vrea. Ironia sorţii ? Prea sensibil la problemele unuia, prea diferit. Prea cum nu ar trebui să fiu. Şi singurătatea e. Şi întotdeauna va fi cu mine. Precum o molimă pe care niciodată nu o să o reuşesc să o zdrobesc. Niciodată. Niciodată să nu zici niciodată, aşa se zice. Astăzi, mâine - NU EXISTĂ SPERANŢĂ. Sunt simple cuvinte care încearcă - într-un fel sau altul - de a ne face să ne simţim bine. Dar depinde totul de tine. Şi tu eşti prea diferit. Şi când zic ”tu” - mă refer la MINE. Eu nu sunt precum ceilalţi... Din această cauză, oricât de incredibilă sau mizerabilă ar fi soarta mea - voi rămâne singur. Pierdut în vânt, precum nisipurile deşertului...

■ Hatred

Cândva aş fi zis că sunt altfel aranjate cărţile pe masă. Cândva, în uitata mea copilărie, atunci când nu făceam distincţie între rău şi bine, atunci când încă nu gustasem din fructul interzis al cunoaşterii. Atunci când păsările zburau fără reţinere, când anotimpurile se succedau în ordinea predefinită de către întreg sistemul în care trăim. Au fost vremuri. Acum sunt doar amintiri prăfuite, presărate cu nişte zâmbete ici-colo şi lacrimi pe alocuri. Atunci erau altfel aranjate ideile în mintea noastră. Eram altfel. Deşi lucrurile se întâmplau şi atunci, fără să ne dăm noi seama. Trebuia să creştem pentru a afla că, de fapt, lumea în care trăim e altfel, mult diferită de cea în care visam că trăim.

Omenirea a ajuns să cunoască ura. Era inevitabil. Ura. Ura le alimenta ideile oamenilor, ura îi făcea să meargă mai departe cu actele de vitejie falsă, cu actele imorale, cu tot ce decurge din ea. Undeva, cândva, în uitata noastră istorie, am cunoscut ura. Nu am putut să nu ne abţinem, am îmbrăţişat-o şi amanţi am rămas, până la sfârşit. Iar cei ce spun că nu o cunosc şi că nu ar putea să urască...fie mint. Fie sunt atât de indiferenţi şi reci, încât ura e doar un sentiment plictisitor, o stare ce nu îşi are locul în viaţa lor. Un sentiment inutil.

Nu suntem perfecţi. Nimeni nu e. Dar de ce, de ce atunci când ştii că nu eşti perfect, de ce atunci te ridici la rang de perfecţiune asupra creaţiei ?! Suntem noi prea dornici de a ajunge lângă acea parte a creaţiei, de aceea. Suntem prea nerăbdători, suntem prea oameni, gândim mai mult cu partea trupească a noastră - din această cauză ridicăm femeile la rang de adevărate statui ale Creaţiei Divine. Minţile noastre sunt copleşite de imaginaţie, gândurile noastre sunt ghidate de ardoare...patetic. Poate, cândva, în minţile celor ce au scris în trecut, dragostea se găsea în starea sa pură, atunci când altele erau motivele alipirii. Astăzi, totul se rezumă la alte lucruri...

Pierzanie. Trupul e chemat la datorie. Aşteptările sunt mari. Banii se regăsesc în plăceri. Totul reprezintă acea pierdere de timp... What for ? Când profitul e mai mult decât sentimentul în sine, atunci şi numai atunci, e timpul ca ura să se instaureze. Nu există al sentiment mai bun decât acela, ura. Singurul sentiment care ar trebui să alimenteze mecanismul mişcării noastre pe acest Pământ, astăzi. Sufletele noastre, oricât de imposibil ar putea să fie cadrul în care ne aflăm, încă încearcă să găsească acel uitat sentiment - dragostea... E doar un vis. Nu se va întâmpla niciodată. Sunt doar basme scrise în timpuri străvechi. Astăzi, acel sentiment nu mai există. Şi când e, oooo, când e atunci e irosit, stricat...pierdut. Şi, normal, în acel moment apare regretul, apar sentimentele legate de ură. Şi despre ură. Pentru că nu există altceva în lumea asta stricată. Nimic altceva.

Ridică-te, soldat. Nu e nevoie să simţi altceva decât acest sentiment. Uită de dragoste, uită de întâlniri romantice, uită de clişee. Uită de orice, lumea e condusă de altfel de principii, astăzi. ”Trăieşte-ţi viaţa, bea cât de mult poţi, stai cu cât mai multe femei, aşează-te când eşti bătrân şi fă copii pe care să îi educi în aceeaşi atmosferă”... Fuck That. Ura te va ajuta să nu faci greşeala asta. Mai bine singur, plimbându-te prin infern de nenumărate ori, decât să fii numărul ”n” pe lista unei târfe. Sau să fii tu acela care o înscrie pe respectiva într-o anume listă. Iar dacă, ca şi mine, eşti o fire extrem de dificilă, îţi va fi şi mai greu să îţi găseşti perechea. Mai bine renunţă. Noi - tu şi eu, cititor care vei fi ca mine - nu putem fi ca restul.

■ Călătorie înapoi acasă VII

18.06.2010

Acelaşi infernal sunet, precum o trompetă ce nu se mai opreşte. Ridic mâna, opresc alarma de la telefon. 6:59 AM. E dimineaţă. Şi nu e o dimineaţă oarecare, din păcate. După un minut, fără să întârzie, al doilea telefon îşi ”urlă” alarma. Îl opresc şi pe acesta. Sunt treaz. Colegii încă sforăie, ”însufleţiţi” de o oboseală cruntă.

Treburile matinale se succed ca după o reţetă deja cunoscută de secole. Mai e timp. încă mai e timp. Până la 11 AM mai e timp. Până la examen, adică. Mă aşez la calculator, îmi verific mailurile, mă plictisesc, citesc vreun articol de pe un anume blog. Mai mare plictiseala. Intru pe DC şi încep să mai downloadez una-alta, în speranţa că timpului i se va face milă de mine şi va curge mai lin. Vise. Pe la 10 începe ”echiparea” finală. Arunc o privire în oglindă - tuns zero, de 5 zile, privirea tristă, mai rău decât sentimentul avut vinerea trecută, după examenul catastrofal la care am partecipat. Colegul de palier - o privire scurtă, un zâmbet scurt şi apoi ”faţa de mort” pe care o pot face. Pretenu' se enervează, schimb de replici - clarificări. Şi putem, în sfârşit, să ne îndreptăm spre examen, cu sufletul împăcat şi cu privirea încruntată (eu).

15:00
Ies din cămin într-o goană afurisită, cu soarele în spatele meu, în faţa mea, oriunde. Transpir. Simt că transpir tot mai mult, pantalonii negri absorb lumina ce dă viaţă, tricoul alb încearcă - din răsputeri - să elimina căldura în surplus. Destinaţia? Gara de Nord, Timişoara. Obosit după încă 3 săptămâni, pierdut prin camera de cămin atât timp - nu mai suport. Trebuie neapărat să mă întorc acasă. Bagajul făcut în câteva minute, acum vreo 10-15 minute şi uite-mă, gonind ca un nebun spre gară. În speranţa că voi ajunge acasă şi că soarele îmi va fi prieten în sfârşitul de săptămână. Spre marea mea surprindere, primul vagon e destul de gol. Perfect. La fel sunt şi compartimentele. Mă aşez singur, cu speranţa că, din datele de intrare pe care le am, să rămână la fel de gol şi atunci când vom ajunge în Timişoara Est. Speranţe deşarte.

Aproape de final urcă un student cu mine în compartiment. Dintr-o convorbire pe care a avut-o cu cineva la telefon am putut deduce destinaţia sa. Mă va însoţi, practic, 95% din drum. ”Perfect...”. Mi-am pus căştile în urechi, am început snacksurile Viva cu ciocolată şi Pepsi-ul. La Timişoara Est au mai urcat două femei în vârstă şi un bătrânel. Niciodată nu ar urca şi o fată tânără, care să intre - eventual - în discuţie cu subsemnatul. Dar asta e, ne acceptăm soarta. Un drum de o ora şi cincizeci de minute, mâncând Viva, umflându-mă cu Pepsi, dormind la intervale nedeterminate de timp şi visând pentru 5 minute pentru fiecare ”cădere” în lumea lui Morfeus.

Cu cât ne îndepărtăm de Timişoara, aerul devine din ce în ce mai ”demonic”, norii se strâng precum veşnic duşmani ai subsemnatului. Şi e rece. În locurile înspre care mă îndrept eu deja s-a făcut simţită furtuna. Presupun că acestea sunt mici semne că începe să curgă şi înspre Timişoara, încet-încet. Simt mirosul de aer curat, gustul lăsat prin apropiere de ploaie şi frâna trenului. Sunt în sat. Călătoria mea - foarte plictisitoare - a luat sfârşit. Sunt acasă.

■ Non sono come gli altri

Pentru varianta în limba română, click aici.

Il cuore mi batte da impazzire. Vorrei sentire quel soffio dolce della vittoria eterna, almeno per una volta, un'unica volta - e per sempre. Vorrei aprire il mio cuore, vorrei dire SI, sono fatto cosi, e mi piace esserlo. Ma, sono davvero satisfatto di come le cose stano?...

Mi guardo attorno. Il mondo mai si fermo e mai si fermera per aspetare un inutile anima come la mia. E solo una questione di evoluzione ? Mi sono perso qualcosa, quel qualcosa che fa il mondo girare nel modo in cui gira. Ma io non sona fatto cosi. Non potrei mai esserlo. Non potro mai dire che le cose vanno bene. Perche sono tropo distratto, tropo distratto a cercare una risposta che forse non esiste. Non sono come gli altri usano a esserre. Tropo perso nel mio mondo ireale. Creandomi, nella mia inumana mente, il sentimento virtuale che, forse, un giorno, tutto cambiera. Mai sara cosi. Il cielo potra cascare ai miei piedi, la luna potra cedere il passo alle stele - ma io saro sempre lo stesso - purtropo.

Potresti chiederti perche sono cosi. Potresti farlo. Ma la verita e che neanche io non lo so. Non sono piu capace di capire le mie proprie azioni - giorni passati ad aquistare conoscenza. Giorni passati a cantare una canzone tropo misera per i tempi che vengono e vano. Non vedo quello che il mondo vuole. L'ironia della sorte? Tropo sensibile ai problemi di qualquno, tropo differente. Tropo come non si dovrebe essere. E la solitudine c'e. E sempre sara con me. Come un'epidemia che mai riusciro a infragere. Mai. Mai dire mai, si dice. Oggi, domani - NON ESISTE SPERANZA. Sono semplice parole che cercano - in una maniera o in un'altra- di farti sentire bene. Ma dipende tutto da te. E tu sei tropo differente. E quando dico "tu" - voglio dire ME. Io non sono come gli altri... Per questo, per quanto incredibile o miserabile fosse la mia sorte - rimaro solo. Perso nel vento, come le sabbie del deserto...

■ The Fallen Soldier

”E timpul să te ridici. Nu are rost să rămâi aici. Haide.”

11.06.2010
-------------------------------------------------------

Sorţile sunt împotriva ta, soldatule. Timpul petrecut în zonele de antrenament, orele dedicate studiului mânuirii armelor, înţelegerea unor lucruri... Aranjarea cuvintelor întortocheate, dezvăluirea găurilor invizibile la început. Totul putea fi altfel. Dar nu e mereu aşa. Depui efort. Dar nu e efortul pe care trebuie să îl depui, nu e destul. Nu e destul, niciodată nu e destul... Întotdeauna mai e loc de ceva. Dar nu a fost, pentru tine. ”Respiră adânc, poţi să o faci.”

Mânuiam cu iscusinţă multe lucruri din cele citite. Şi, deşi ştiam că eliminarea mea din război putea avea, într-o oarecare măsură, caracter ”probabil”, s-ar fi putut întâmplat, eu speram. Speram ca sorţile să-mi fie alături şi inamicii uşor de lovit. Dar nu a fost aşa. Eram o companie de vreo 50 de oameni, mai mulţi sau mai puţini, la început cu zâmbetul pe buze, salutându-ne unul pe celălalt, vorbind despre tacticile inamicului şi despre sfârşitul războiului. Părea să fie o treabă de rezolvat uşor, am fi putut să nu avem probleme, am fi putut câştiga războiul şi am fi devenit eroi nepătaţi de ruşine, victorioşi pentru urmaşii noştri. Vise.

Ne-am sfătuit cu soldaţii dinaintea noastră, cei rămaşi în viaţă. Veştile primite despre inamic nu au fost atât de bune. Nici nu puteau fi mai rele, la un moment dat. Dar, în ciuda tuturor lucrurilor aflate despre tacticile inamicilor noştri, despre armele pe care le pregătiseră pentru a ne ţine piept, toţi încă aveam acea bucăţică de speranţă în piept, vom reuşi. Şi momentul a ajuns. Ne-am instaurat pe câmpul de luptă, poziţionându-ne strategic în şanţuri săpate de înaintaşii noştri, cu secole în urmă. Nu era atmosferă de război. Părea mai degrabă un exerciţiu de rutină. Nimic care să ne sufoce. Nici aerul. Nici căldura. Nici atmosfera.

Tacticile aruncate, în final, împotriva noastră au fost dezastruoase. Pentru subsemnatul, cel puţin. Atât de dezastruoase încât nu puteam face altceva decât să îmi folosesc armele mai bine, să rezolv ce ştiu şi ce nu ştiu să las la voia întâmplării, eventual să mă încredinţez în providenţa divină. În speranţă că grenadele plasate în locurile strategice plănuite vor fi puse bine. În al doilea teatru de război, lucrurile au fost mai bune pentru mine, al treilea fiind un eşec total. Dacă primul din ele nu era bun de nimic, toată mizeria ar fi fost inutilă. Nu îmi rămânea de făcut un singur lucru.

Camarazii mei de război încă erau la locurile lor, încercând să facă faţă tacticilor inamicilor. Mă uit în dreapta. Mă uit în stânga. Aceeaşi privelişte. Toţi concentraţi asupra acelor subiecte. Iar eu... Ridică-te. Ia-ţi lucrurile, ridică-te, salută şi pleacă. Părăseşte această oroare. E ciudat. Să simţi valul de frig ce te învăluie, să simţi ruşinea pe care ţi-o provoci ridicându-te după abia o oră şi ceva... Dar trebuie să o faci. Arunci o privire de jale unui camarad mai bun, aflat la ora 16 şi începi. Aranjezi foile, în mod abuziv. Ridici cele 3 sau 4 pixuri în mod zgomotos, îmbinând sunetul atroce al ciocnirii lor cu amestecul adăugării radierei, creionului şi ascuţitorii... Apoi, pentru a placa sentimentul de nelinişte, mai adaugi carnetul de student şi buletinul. Şi te ridici, în final, cu mână stângă plină de ustensile de scris şi dreapta cu foile de la examen.

Camaradul din stânga se ridică pentru a-mi face loc să trec, destul de mirat. Nu e timp de privit în nicio parte. Doar spre catedră, în nicio altă parte. ”Arunc” foile pe catedră, îmi iau penarul şi aşez toate ustensilele şi mă îndrept înspre ”trepţii ruşinii”, privind doar în jos, salutând profesorul şi părăsind câmpul de luptă, acoperit doar de ruşinea unei plecări premature. Pentru mine, lupta s-a încheiat. Am pierdut. Sunt un soldat căzut la datorie. Şi o ştiu.

O luptă pierdută. Ruşine personală acumulată asupra-mi. O zi nu tocmai bună. Un soldat căzut.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

■ Artă

Ştiu ce vor zice mulţi. Vor spune că nu am dreptate, că mă înşel amarnic, că gândirea mea e obtuză, stricată sau, mai bine, goală. Menţionez că e doar o părere de moment, s-ar putea să îşi extindă braţele mai mult decât m-aş aştepta, s-ar putea să câştig nişte urmăritori ai acestei ideologii născocite de mintea mea, ieri, cu câteva ore în urmă. Voi încerca să-mi argumentez părerea. Cum voi putea mai bine. Rămâne subiect pentru fiecare de dezbătut cât de pură şi nobilă e cauza mea.

■ În tinereţea mea credeam şi eu în toate lucrurile pe care le auzeam. Credeam în berze aducătoare de copii, credeam în Moş Crăciun, credeam în toate personajele fictive inventate de-a lungul timpului şi care, la anumite intervale de timp, bine stabilite, aveau să îşi facă apariţia ca prin magie în lumea noastră, în lumea mea. Cu o grămadă de cadouri în spate... În acea trecută tinereţe, eram ca ceilalţi, săltăreţ precum cea mai neliniştită broască, radiind de fericire, ascunzând fiecare lacrimă printr-un zâmbet prelungit sau un râset atât de bine lucrat încât părea real - dar durerea dincolo de acel zâmbet ( sau râset ) era enormă. Dar nimeni nu ar fi înţeles ce simţeam. Nimeni nu ar fi putut face faţă gândurilor mele de atunci - priveam de atunci alternativa singurătăţii precum singura cale de urmat, atunci era doar o idee poetică, prelevată de cine ştie unde. Originile vor rămâne necunoscute şi subsemnatului.

Dar acţiunile mele au fost altele. Eram un alt om atunci. Atât de om încât puteam cu uşurinţă să fiu admirat de membrele sexului frumos. Erau ani buni, atunci. Ani în care vedeam femeia precum o prietenă de nădejde, un amic preţios, un tovarăş în toate.

■ Apoi m-am îndrăgostit pentru prima oară. Percepţia mea asupra femeii s-a schimbat. Singura pe care o aveam în minte era cea pentru care contracţiile inimii erau ucigătoare. Mulţi ani s-au scurs, am lăsat restul valului să treacă pe lângă mine, convins în stupizenia mea că voi reuşi cumva, cândva, să obţin dragostea la care aspiram cu atât de multă ardoare. Au fost doar visele unui îndrăgostit, incapabil să facă ceva cu adevărat.

■ A urmat perioada rece, în care femeia nu a mai reprezentat nimic pentru mine. Prea ocupat cu alte treburi decât acele fiinţe pe care colegii mei de liceu începeau să le descopere. Am pierdut tot liceul în felul acesta, dar nu mi-a păsat. Erau momente în care dureau unele faze, dar nu persistau atât de mult. O poezie de dragoste cu un final tragic - şi treaba ar fi fost rezolvată. Asta era în liceu, din păcate.

■ Şi apoi, a urmat perioada în care am văzut femeia ca pe o zeiţă. Ca pe un fruct interzis, la început convins că nu voi avea şanse prea mari să muşc din ea. În linii mari, aşa au şi rămas lucrurile. Le-am păstrat în minte ca pe zeităţi, ca pe nişte fiinţe a căror frumuseţe nu putea fi egalată de nicio altă formă omenească. Trupul lor - al celor care chiar erau zeităţi, frumuseţi superbe - ar fi fost, pentru mintea mea, o capodoperă, o adevărată operă de artă. Începând cu figurile delicate ale feţei, cu părul lins în toate părţile, cu ochii veşnic vicleni, gata să te inducă în peripeţii din care nu vei mai scăpa niciodată. Continuând cu umerii superbi, cu sânii firmi - terminând cu picioarele veşnic epilate şi curate. Nicio altă formă de artă nu ar fi întrecut această operă de artă a naturii: femeia.

■ Dar acum ? Acum ce mai e ? Amăgit. Amăgit de propriile vise, distrus de viziunea reală a lucrurilor - deschid ochii. Ce se ascunde dincolo de atâta frumuseţe ?! Puritate ?! Umilinţă ?! Onestitate?! Fidelitate ?! EU ( doar eu! ) închei aici această păcătoasă privelişte. Căci dincolo de acest trup creat de natură nu zace decât goliciune ( precum şi în mulţi din noi, bărbaţii ), o pacoste... pentru mine, repet. Credeam...în visele mele, credeam că pot iubi şi pot fi iubit. Dar asta nu s-a întâmplat. Comportamentul pe care l-am preluat din timpul liceului, felul în care mă comport în prezenţa lor ( s-au cum m-am comportat )- toţi factori care au închis uşile subsemnatului. Trântind-o într-un mod atât de dulce încât îmi vine să revărs dulceaţa prin epitete strigătoare la cer. Dar nu o voi face.

■ Există alte tipuri de iubiri care pot echivala dragostea deşartă pe care unul o poate avea pentru o femeie. Există imensitatea cerului, există limpezimea apelor, există frumuseţea nemărginită a naturii, există peisajele create de om, există poezii, există proză, există muzică, există poze... există ARTĂ. Şi rezultanta acestor forţe ale iubirii vor umple, în timp, şi cel mai secătuit suflet. Iar dragostea păcătoasă pentru o femeie va deveni doar o simplă iluzie haotică, o minciună spusă în timpuri obscure, o scuză...

Părerile exprimate sunt strict personale. Unii le vor simţi ca pe o revelaţie - alţii le vor scuipa. Dar lucrurile, pentru cei ce ştiu, cam aşa stau.

■ Printre spice de grâu

Soarele ardea deasupra mea, spatele-mi era cuptor, apele se scurgeau necontenit... Paşii rulau, unul după altul, urletele celor implicaţi întotdeauna în ”meciul vieţii lor”, porţile de lemn, atent construite pentru a dăinui ”1000 de ani”.

Eternele glume legate de aspectul nostru, de felul în care mânuiam mingea pe terenul improvizat, glumele legate de singurătatea pe care o simţeam o bună parte din noi sau glumele legate de ”aventurile” măreţe pe care le-am avut unii din noi... Drumurile pe care le-am umblat... oamenii pe care i-am întâlnit, profesorii pe care i-am iubit. Profesorii pentru care respectul nostru nu avea limite. Profesorii pentru care piedicele nu erau o modalitate suficientă pentru a le placa dorinţa de ”putere supremă” asupra noastră, pe câmpul de luptă - pe teren. Dorinţele, pasiunile, viitorul pe care îl simţeam lângă...

”Oare ce se va întâmpla când voi termina liceul ? Cum va fi viaţa acolo ?”

Dar nu e timp de gândire, adversarii se aruncă precum vulturi asupra porţii mele şi eu sunt singur în poartă, portarul ”rookie”, dar care încearcă din răsputeri să apere echipa de un gol nemilos.

”Şi Tudor apără!” - un comentariu de la un prieten drag. ”Normal!”. Un bravo dintr-o parte, un ”vai şi amar” din alta atunci când ”magnificul” portar (eu) ratează prosteşte.

Aşa treceau orele noastre, orele ”eroilor de treabă”. Pe un câmp, părăsit de lume, populat de animale de tot soiul, iarbă. Două porţi de lemn, o minge găsită pe la un jucător oricare, un grup de ”sălbatici campioni ai fotbalului”, soarele ca spectator principal...

Soarele apune, în final. Roşul se întinde peste tot. Ultimii luptători, rupţi după o zi grea, se aşează la o tură de şuturi la poartă. Mă întind prin iarbă, spatele gol, lipindu-l de terenul gol. Firele de iarbă se ridică deasupra privirii mele, precum infinite spice de grâu. Arunc o privire înspre cei rămaşi, apoi spre apus. Ultimele raze ale Soarelui mă îneacă, ochii îmi strălucesc.

”Încă un an şi voi începe.” Ce ştiam eu ce mă va aştepta după acel ultim an de liceu... Lupte mai aprige, dezamăgiri mai mari, victorii mai puţine. Singur am rămas, încă, pe acest plan lucrurile nu s-au schimbat. Am devenit mai serios decât oricând, nu mi-aş fi imaginat să devin aşa niciodată, chiar dacă aveam momente de seriozitate în liceu... Timpul era măsurat în grâne de nisip, abia trecea...atunci. ”Printre spice de grâu” trăiam, neştiind ce tâmpenii m-ar fi aşteptat pe partea cealaltă a râului...

Şi, totuşi, am sperat să fie mai bine. Am sperat să pot schimba ceva în tot. În unele locuri am reuşit. Dar ceva mai rămâne acolo, încă neatins...

”Şi Tudor apără!”...

■ What About Now ?

E târziu. Undeva după 11 noaptea, astăzi.
Soarele strălucise astăzi, mai toată ziua şi căldura îmbrăţişase ţinutul Timişoara, după prea multe ploi şi ere glaciare nocturne. Cum vineri am primul examen din sesiune şi colegul S avea nevoie de cursul scos pentru un xerox, m-am îmbrăcat în viteză şi am pornit împreună spre complex, pe arhicunoscutul drum.

Poveşti ce se scurg încet-încet, gânduri despre una-alta, examene, viaţă...singurătate. E mai mult cazul subsemnatului. Ca şi cum aş deşface o rană din nou şi din nou, fără să pot opri sângerarea... Nu prea avea rost dar totuşi o făceam, dacă nu pe faţă - în interiorul meu. M-am aşezat pe o bancă, la un moment dat, în complex.

La un moment dat, văd apropiindu-se dinspre Ion Vidu doi indivizi, aşteptând la semafor. Unul din ei e îmbrăcat în negru, cu blugi albaştri, pe tricoul lui scrie ”True Blood”, probabil făcând referire la serialul de pe HBO. Pantofii sunt maro înspre negru, ţine un ”top” de hârtie de vreo 60 de foi, inscripţionate faţă-verso cu un curs de la o anumită materie. Partenerul lui de drum e îmbrăcat mai sportiv, îi explica una-alta, cu o strălucire în ochi şi în cuvinte. Dar ”întunecatul” era puţin dus, după privire, în alte părţi, din când în când. Se face verde. Şi cei doi intră în complex, trecând înainte pe lângă C7.

Întunecatul se mişcă când repede, când încet, lucru depinzând de numărul de persoane. Pe de altă parte, privirea îi tot fuge, ba înspre o clădire, ba înspre pământ, ba una rapidă înspre faţa unei fete şi apoi coboară subit în pământ sau se întoarce spre coleg sau spre alte te mai miri ce puncte din planul apropiat. Atunci când în cale îi sunt mulţi - îţi măreşte viteza. Atunci când sunt puţini - şi sunt multe fete, în general, îşi micşorează pasul şi încearcă să arate pe durul, uitându-se doar în faţă, ca şi cum ar fi cel mai dur de pe planetă. Dar e vorba doar de timiditate. Nimic altceva...

Ajung cu colegul la garaje. Stăm ceva vreme până ce colegul termină treburile şi apoi ne băgăm în magazinul de lângă C22, sau care cămin e peste drum. Priviri scurte aruncate unora dintr-un mic părculeţ, cu aceeaşi duritate, făcându-mă impenetrabil, făcându-mă rece... Şi apoi, părăsim complexul. După ce trecem semaforul...Ion Vidu. Şi o văd. Destul de drăguţă. Cu părul negru şi ochii căprui, înaltă, subţire... Un schimb de priviri. Probabil că şi-a dat seama că nu sunt bun de nimic într-o secundă, chit că nu am făcut pe singuraticul în acel moment...

Dar ea continuă să meargă, înspre trecerea ce duce în infernala ispită a complexului. Întorc privirea, ca ultimă, umilă şi tristă opţiune. Ce ai şi putea face într-un moment ca acesta ? Nu te poţi opri, nu te poţi întoarce zicând ”Nu îmi dai nr de tel ?”. Nu poţi face pe grozavul şi să te bagi în seamă din nimic. E necesar momentul. Conjunctura. Şi, pe lângă aceste aspecte, tupeul. Şi nota 10 sau 5 ca persoană, niciodată între. Când eşti între ( 6, 7, 8 sau 9 ) nu eşti bun de nimica. Trebuie să fii de nota 10 ( cel mai arătos şi perfect dintre toţi ) sau de 5 ( să fii opusul ). Dacă eşti în mijloc, asta e. Mea culpa pentru nota pe care o primesc din cadrul sexului frumos.

Îmi întorc privirea. Suntem deja trecuţi de colţ şi singura privelişte rămasă e drumul ce duce înapoi în cămin. Eu îmbrăcat în negru, cu două topuri de hârtii. Colegul cu sucul şi seminţele.

În cămin, din nou. Încercând să pansez răni. De tot felul. În speranţa că voi ajunge tot mai adânc în locul ce doare cel mai mult, vă propun următoarea melodie...

■ Îţi dăruiesc magie

„It's a kind of magic...”

Otrăvită de corupţia ce creşte privind cu ochii, lumea îşi îndreaptă temerile spre ziua de mâine. Teama, bolile, ”criza”, circul din politica mondială, conspiraţiile care stau la uşă aşteptând un moment oportun pentru a-şi face apariţia, războaie, foamete, hoţii, înşelăciuni - şi lista poate continua. Solidaritatea se calculează în cuvinte şi-n scumpa avere ce-o poate aduce fiecare contribuabil. Ajunsă e lumea departe, din toate punctele de vedere, inclusiv cele morale.

Principiile cad la pământ, idealurile se frâng în bucăţi, cinstea se pierde undeva departe, sub aripa unor expresii gen ”măcar se descurcă”. Ca şi cum ai uita adevărata semnificaţie a lucrurilor. Dar nu mai contează. Sufletul pătat de gânduri perverse, trup cioplit de perversism netrebnic, mintea ocupată în vise nebune... Atrocităţi. Perversiuni născute din interior, din interiorul ”colibei”, acest sistem mondial ce ciopleşte minţile precum doreşte. Totul e deschis. Totul e posibil. Totul e deja rugină.

Sub falnicele ramuri ale ipocriziei, sub ereziile fiecărei zi, zace neputinţa. Precum molima ce stârpeşte fierul, precum norii ce aduc furtuna. Întotdeauna prezentă. Impasibil rămâi, ascuns la umbra copacilor păcătoşi, lumina nu trece, ruşinea agale se strecoară. Şi stai în crepusculul zilei. Speranţa se stinge, precum ultima stea. Şi cerul rămâne gol, precum sufletul tău lipsit de sentimente. Plin de goliciune şi acţiuni îndrăzneţe. Nimic mai mult.

Iar eu? Eu ţi-aduc o firipă de magie, te călăuzesc în lumile mele, pierdute peste tot în timp şi spaţiu. Plăsmuite sau nu, făurite-n fărâme de adevăr diurn, minciuni create de o minte banală - sunt aici, drept magie, oferite ţie. Pentru cei ce se sunt pierduţi puţin sau vor să se-odihnească, la umbra scrierilor mele - vechi şi noi, pierdute-n neştire. Îţi dăruiesc magie.

■ Amorţeală

În castelul meu din Timişoara, privind fiecare mişcare palpabilă, fiecare mişcare ce poate fi interceptată cu privirea ageră a unui student obosit ( sau căzut în lene şi în disgraţie ), din jilţul meu cusut din lemn şi cârpit cu bare dintr-un aliaj de metale necunoscut...

Patul la ora 17, adică undeva în spatele meu, în partea dreaptă. Puţin sufocat de lene, zdrenţuit de corpul mort al subsemnatului. Are şi de ce să se lamenteze. Având în vedere că am reuşit să dorm o zdroaie de ore, urlând în gura mare, mai ales noaptea, prin sforăituri ucigaşe, mai ales pentru un anume coleg din cameră. Săracul, nu putea dormi de somnul meu dulce şi liniştit, ca al unui îngeraş... căzut în braţele demonilor din iad, probabil.
O zmucitură. Două. Înjurături. Nicio reacţie din partea mea, cică. Sforăiam în continuare, nepăsându-mi de zgomotele atroce de disperare ale colegului. Presupun că oboseala, stresul, senilitatea şi-au depus amprenta asupra subsemnatului, implementându-i o funţie de somn continuu, în special cu o variabilă statică numită sforăit. Asta s-a întâmplat noaptea trecută, cică...Amorţeală.

Am adormit cu gândurile departe, azi-noapte. Ca de obicei, căutând ceva prin mintea mea încolţită de una-alta... Presupun că nu am găsit răspunsuri la întrebările nocturne. Presupun că acest sentiment s-a transmis parametric şi ziua. Nici plimbarea pe care am făcut-o azi, până în complex, ce-i drept, nu m-a făcut să mă simt mai bine. Nici nu avea cum...Niciodată nu prind acel moment, momentul magic în care acţiunile tale trebuie îndreptate spre un singur ţel... Acel ţel, în acel patetic moment - sau poate patetic nu e cuvântul potrivit... Ideea rămâne, nu a venit. Şi paşii mei se îndreaptă din nou spre cămin, cu o plasă de la Kaufland în mână - luată de la Kaufland acum câteva zile - şi cu un început de ploaie deasupra mea...Perfect. Mai multă amorţeală...

Întorc necontenit capul spre 17 o'clock, patul e încă acolo. Dar nu pot să dorm...Not again...

■ Deep

It feels strange. Deep inside, it still feels strange. Like hundreds of battles, crossing my mind...deep inside. Deep inside, the most beautiful place on Earth, where dreams and fake realities became, once upon a time, pure madness. Deep inside, the most unreachable place in the Universe - the mystification of torture, Eden of sorrow, forgotten land of lust...and other things, catching their own shadows, shaped forms, never to be detected by human eyes, never to be felt by normal human heart. Nor in reality, nor in their dreams. Like a disease, purging every corner of it. And, most beautiful thing of all, you can't find a cure. There is no cure for the disease that is consuming, slowly, your poor and wasted soul.

Why wasted?...Take a look around, outside that wretched walls, the world. Big. Big enough for everyone...or, maybe, it's all just another lie, a cliche to make you feel better, a beautiful lie, meant just to take care of your twisted soul...so, you may have a chance to feel the gentle touch of light, to feel its lips swallowing the pain away from your rotten chest...dreams. Give to the strongest man in the world - the most powerful - loneliness. I shall see how his days will end up like...Lonely walks around thousands, billions of pages of those forgotten tomes of wisdom, lured by the idea that he will find his love in those empty phrases...

A human's world is formed by many dreams, gathered together, into an unholy dream, into a legendary box called soul. Soul...never entirely happy, never entirely sad...always found in the middle of that pathetic road...And, guess where the road gets heavier to cross ? The answer: You don't know...Everything's relative. Things that happen. Feeling s you may encounter. People you may meet. It all defines only one simple, truly easy to explain thing: complexity of human mind. Never there. Never here. Never caged. Never free. Never getting used to love. Never understanding the complex need of the other human component: the heart or the soul's call for love... It all ends there, deep inside human minds...eternal war between love and rationality, between courage and cowardice...Still, animals have easier ways to say "I LOVE YOU", they have easier forms to express their true feelings...We've gone so far...and we've forgotten everything. Simplicity.