■ The B Incident IV

Eram epuizaţi.
Soarele ne bătea, parcă, din orice parte. În faţă, deasupra capurilor, în spate, pe braţe, pe spate...Şi orice rază chema după sine acel mirific lichid al vieţii: apa. Dar nu era nicio scăpare. Nu puteam evada destinului potrivnic. Trebuia să ne luăm inima în dinţi, trebuia să strângem de ultimele forţe rămase şi să continuăm. Altfel, nu am mai fi ajuns înapoi acasă. Pe asfaltul înflăcărat scria ”Pieire” iar la orizont era doar goliciune. Eram, în acele ore, pierduţi în mijlocul unui deşert...

Nu era nicio fântână publică în satul mai mare, Z., bani nu aveam cu noi şi setea ne dobora. Eram la ieşirea din sat, pe lângă biciclete, obosiţi...
- Trebuie să mergem...nu avem altă şansă, îi zic lui A.
- Da...dar să mai mergem pe lângă, măcar puţin.

Picioarele ne dureau. Căldura ne sfâşia. Bani nu aveam cu noi şi drumul era încă lung până acasă. Am trecut de prima curbă ce iasă din sat şi eram la drum drept, acum. Un indicator ne arăta că drumul este cu denivelări. Asta o simţeam.
- De la indicator o luăm pe biţă, îmi zice A.
- Perfect...Trebuie să ajungem acasă. Şi la apă!

Totul începuse în după-masa aceasta.
Îmi pierdeam vremea puţin pe imensul ocean numit internet. Eram aproape de ora mesei. Dar aceasta, pentru mine, a fost întreruptă de o surpriză plăcută, foarte plăcută. Noul bolid zăcea în curte acum, strălucind în bătaia soarelui. După atâţia ani, în sfârşit, după aproape un deceniu şi ceva, un bolid nou. L-am testat puţin prin curte. Părea să meargă bine. Dar adevăratul test era pe străzi, unde imprevizibilul se regăseşte în cea mai mică pietricică. Am săltat peste masă şi i-am zis lui A. dacă mergem cu biţele prin sat.

După o primă tură rapidă pe străzile noastre aproape moarte, ne-am oprit, ca de obicei, la apă. Discutând una sau mai multe aspecte, ne-am hotărât, în final, să facem o cursă mai lungă decât de obicei - chit că drumeţia până în Oraşul Mort durează mult mai mult. Ne-am hotărât să mergem în satul Z., un sat ceva mai măricel decât al nostru. Fiind o decizie luată pe două picioare, n-am luat nicio măsură de precauţie cu noi. Ne-am chemat caii, am încălecat şi am început ”galopul” înspre Z.

Prima parte a drumului a fost netedă, cu unghiul alfa, după cum zicea A., nu extrem de înclinat. Însă, după ce am ieşit din pădurea ce se găseşte după prima intersecţie, lucrurile au luat-o într-o altă direcţie, astfel încât unghiul alfa a început, puţin câte puţin, să crească şi drumul să devină, spre surprinderea şi viitoarea noastră oboseală, o rampă continuă. S-ar putea să sune a nebunie curată ca, la ora 14-15, pe căldura cea mai mare, când soarele e mai pătrunzător, pe un drum pustiu dintre 2 sate, să răsară doar 2 biciclete la orizont. Dar nu e aşa. O a treia bicicletă se apropia de noi, venind dinspre satul nostru. Când noi am ajuns, în sfârşit, în vârful rampei, al 3-lea om îşi începea şi el drumeţia. O porţiune de drum drept, o curbă şi intrarea în sat. Triumfală datorită faptului că nu era necesar niciun efort pentru a pedala. Eram într-o mică pantă ce intra în sat şi puteam să ne bucurăm de spectacol cu picioarele în aer - lucru pe care eu l-am implementat.

Z. Case, una lângă cealaltă. Pustietatea aparentă a fost întreruptă de acele fiinţe divine numite femei, care erau în număr de 3, undeva pe trotuar şi se bucurau de tinereţe şi plictiseală. O biserică veche şi părăsită, undeva în dreapta. După câţiva metri, o alta, care e cea în ”funcţiune” în sat. Se făceau pregătiri, din câte puteam vedea. Pregătiri de nuntă, din câte aveam să vedem mai târziu. Şi, după Biserică, una din cele mai tari atracţii ale satului Z., pentru iubitorii de biciclete şi de viteză extremă- o grandioasă pantă, imensă, lungă - un adevărat vis. Panta cădea în jos, câţiva zeci de metri, rămânea plată vreo 10 m şi apoi urca, sub formă de rampă, pe cealaltă parte a satului. Ne-am oprit puţin în vârf. Ne-am sfătuit cum s-o facem şi pe asta (anul trecut, a fost un caz în care 2 oameni au murit aici, tot cu bicicletele fiind).

- Ok, să mergem, îi zic lui A. Frâne, checked!

Mă arunc în pantă. Un sentiment magnific. Nu ştiu cum mai bine să îl descriu. Picioarele îmi erau pe pedale dar nu le mişcam. Roţile curgeau din ce în ce mai mult, viteza pe care o prindeam era tot mai astronomică, clădirile se derulau tot mai repede în partea mea dreaptă şi partea de jos era tot mai aproape. Vântul - sau curentul de aer care se forma - îmi mângâia faţa, se juca cu părul de pe cap iar soarele mă străpungea din toate părţile. Mirific! A fost mirific! Ajuns jos, în partea plană, am coborât de pe bicicletă şi l-am aşteptat pe A. Acum urma partea cea mai grea, urcatul. Am făcut această parte pe jos, pe lângă bicicletă. Eram deja obosiţi. Satisfacţia a fost supremă. Însă, întotdeauna e loc de mai mult. Astfel, am reuşit să luăm capul cursei din nou, cu acea terţă persoană care venea de la noi din sat şi care ne-a luat-o în faţă, maiestuos, la intrarea în sat. Acum noi aveam ”the upper hand” asupra ”cursei”. În urcuşul dificultos, o bătrânică ne-a oprit pentru a ne întreba dacă e multă lume la biserică, cu nunta. Ne-a întrebat, de asemenea, dacă nu mergem şi noi la nuntă.

- Noi nu suntem de aici, îi zice A.
- Aaaa, nu mergeţi la nuntă, face bătrânica. Aaaaa, voi nu sunteţi de aici...
- Trebuia să îi cerem ei un pahar de apă, fac eu către A., după ce ne-am îndepărtat de casa acesteia.

Când am ajuns în vârful rampei, acea terţă persoană era la baza plată şi începea urcuşul. Am încălecat pe cai şi am plecat mai departe. La prima intersecţie, cred, am făcut la stânga. Cea din dreapta ar fi dat înspre A., dar era nebunie curată să atentăm înspre un ţel atât de înalt. Plus, pe tăbliţă scria: A - 21. Făcusem vreo 4 sau 5 până aici şi eram obosiţi. Până acolo am fi fost ”dead men riding their bicycles” (:))). Vroiam să înconjurăm (puţin doar) satul şi să ieşim cam tot într-un loc în care am mai fost. O nouă pantă şi-a făcut apariţia. Dar nu era atât de spectaculoasă. Însă, a 3-a la număr, a fost mult mai tare decât prima din acest sat. Aceasta conducea înspre baza plată a primei pante şi nu era atât de abruptă. Era mai aplatizată decât prima pantă însă avea un alt avantaj - se prelungea pe o distanţă mai mare, astfel încât senzaţia de viteză să fie constantă, mai mult timp şi viteza, paradoxal, să crească puţin. Aici, senzaţia de viteză a fost mult mai intensă. Dacă în prima pantă, locuinţele mai lipseau sau erau mai îndepărtate de drum, aici se aflau aproape. Unii oameni erau pe afară şi se uitau la acest ”spectacol”. Simţeam viteza. Şi era super tare. Tot mai tare!

În capătul rampei, un STOP şi am ajuns la baza plată a primei pante. Acum urma urcuşul, înspre Biserică. Am zis că vom urca pe lângă biciclete şi vom mai merge o dată în jos, just for fun. Aproape făcut. Am urcat pe bicicletă şi am început să pedalez ca un nebun, cu capul în faţă, tot mai tare şi tot mai tare până ce am ajuns în vârful rampei, cu greu. Tricoul mi-era dat jos şi burta - nu chiar inobservabilă - se clătina sub lumina ”otrăvitoare” a soarelui. Când am ajuns în vârful rampei, gata să mă bucur de treaba reuşită, am rămas înţepenit. ”Nu vom face nicio cădere în liber, din păcate...”. În faţa mea, pe trotuarul din dreapta, o masă de vreo 30 de persoane maxim, incluzând oameni în vârstă şi tânăre şi apetisante domnişoare... Erau acolo pentru nuntă. Alţi oameni intrau şi ieşeau din Biserică - care se găsea pe partea stângă. O imagina destul de ruşinoasă - în stânga Biserica cu oameni aşteptând mirii, probabil, în dreapta o parte dintre invitaţi (cred că şi o masă de curioşi din sat) şi în mijlocul drumului, răsărind de niciunde, la bustul gol, pe bicicletă - eu. Privirile erau aţintite asupra Bisericii şi asupra mea. Mă simţeam eroul negativ al momentului... Dar treaba era coaptă. Nu aveam altă soluţie. Aş fi putut să mă arunc în pantă, să îi zic lui A. să mergem prin sat până se termină festivităţile şi am fi fost bine. Dar, in the end, what for?

Astfel, îl aşteptam pe A., întorcând capul mulţimii, încercând să le evit privirile. Îi tot făceam semn lui A. că e cam naşpa treaba, aici, în vârful Muntelui Olimp. A sosit, într-un timp. A văzut şi el ”titanii” şi nu a zis nimic. Am urcat înapoi pe cai şi ne-am făcut cale prin privirile mulţimii, încercând să plecăm cât mai repede de acolo. Şi aşa, doborâţi de căldură, cu o sete nebună, am ieşit din sat şi am ajuns la indicatorul care ne arăta ”Drum cu denivelări”.

- Bun, am ajuns la indicator, îi zic lui A.
- Urcăm ?
- Urcăm.

Am încălecat din nou.

- Acum mergem doar la vale, va fi mai bine.

Şi, într-adevăr, rampa prelungită de la plecare se transformase acum într-o uşoară pantă. Am pedalat pe o distanţă spaţială şi temporală foarte scurte ca apoi, fericiţi, să ne lăsăm în bătaia drumului, vântului şi Soarelui ce ne bronza pielea. Am ajuns până în pădurea de la răscruce, fără să fie nevoie de vreun ”ajutor de pedalaj” din partea noastră. Ajunşi la intersecţie, ne-am mai liniştit, satul nostru era la vedere iar distanţa era mică. Ştiam exact unde trebuia să mergem. Înspre singurul loc care ne putea ajuta să trecem peste ”boala” numită sete. Ajunşi acolo, am început să ne răcorim, în sfârşit.

■ The Forbidden Book II

Inima îmi bătea cu nebunie. Un mixt între emoţie puternică şi teroare, deopotrivă. Sunt pe pagina 437, citind ultimul fragment...

Una dintre cărţile care mi-a fost alături în multe peripeţii. Timp de un an şi ceva, alături de mine, mărind sentimentul de frică, dezlănţuind teroarea, născând în mine frici pe care niciodată nu mi-aş fi imaginat să le am... Gânduri nebătute printre rândurile Maestrului. Filosofii subtile, bucăţi de trecut împreună cu falsităţi atât de reale încât amestecul părea aruncat într-un timp trecut, real, undeva în trecutul nostru, în lumea noastră. Adevărată artă. Şi acum, ultimul fragment e pe terminate.

Mulţumită lui, lui Edgar Allan Poe, imaginaţia mea a crescut, s-a ridicat pe culmi pe care eu, sincer, le consideram imposibile. Întotdeauna am avut imaginaţie, dar erau lucruri care se întâmplau zi de zi iar felul meu de a le redacta lăsa mult de dorit. Scrierile mele scurte intrau, fără glumă, în categoria eternelor banalităţi ale zilelor la fel de banale ce treceau fără oprire... Dar trebuie să înveţi să scrii despre un lucru banal. Trebuie să surprinzi fineţea, trebuie să surprinzi surpriza însăşi a zilei, să îi dai o semnificaţie mult mai profundă decât ceea ce pare. Să o transformi într-o adevărată aventură. Doar aşa, scrierea va căpăta valoare şi va deveni, în multe locuri, interesantă şi palpitantă.

Mi-a fost mai greu să termin cartea. Din cauza lenii ce mă copleşeşte de multe ori. Din cauza celorlalte lucruri care s-au suprapus în timpul facultăţii. Dar, în timpul liber şi în momentele în care cheful meu a ajuns pe bolta cea mai înaltă a imensităţii, m-am apucat de citit. Aceste gânduri ale mele, legate de citirea cărţii, veneau mai ales noaptea, după ora 2. Încă un impediment a fost, după cum se poate citi pe coperta cărţii, limba în care au fost traduse scrierile lui Poe. A fost puţin greu să îmi imaginez fiecare scenă, fiecare detaliu descris în carte. Dar, cu puţin efort şi bunăvoinţă, am reuşit să trec peste acest obstacol. Pentru a obţine gloria deplină...

În momentele în care eram răcit, în momentele în care nu aveam chef de nimic, în momentele în care eram aproape pierdut - mi-am luat cartea şi am început să citesc. Uneori, ochii mi se închideau la primele pagini, altădată puteam citi mult mai mult, de multe ori, rândurile se întreţeseau...de multe ori erau înceţoşate. Dar, acum, nu mai contează. Teama, stilul şi viziunile au fost cunoscute. Cartea a fost terminată. Şi acesta e doar începutul.

■ The B Incident III

”Give me a bicycle and I'll give you the World!!!”
(Buty)

Soarele ne era în faţă. Deşi aproape mort, încă reuşea să ne orbească, cât de cât. Cerul era pictat într-un albastru tot mai crepuscular, împânzit cu câte un norişor, ici-colo. Gemetele motoarelor erau undeva în depărtare, acolo unde, cu amar şi jale, tindeam noi. Era înspre seară, pe la ora 7 seara, mai precis, când a avut loc ”incidentul”.

Eram în mijlocul nimicului, înconjuraţi doar de ierburi ce se ridicau, fără teamă, spre cer, implorând zeităţile să trimită ploile din nou. Pe lângă, firave plante de porumb şi floarea-soarelui. Un drum prăfuit. Şi noi.

Drumul înspre destinaţia pe care am ales-o era încă lung iar duşmanul se apropia tot mai mult de noi. Ne-am luat inima în dinţi cu această stradă mai ciudată, dar era unica şansă. Nu ştiam, însă, cum aveau să decurgă lucrurile. Nu ne puteam imagina că exista un astfel de pericol, imediat ce am luat prima curbă. Eram pe biciclete, eu şi A. B.. După ce am luat prima curbă din acest lung şi şerpuit drum de câmp, duşmanul şi-a făcut, în mod impetuos, apariţia. Nu ne puteam opri, nu ne puteam întoarce. Singura noastră şansă era să profităm - cât de cât - de distanţa mare dintre urmăritorul nostru şi noi şi să ne croim, cât mai repede posibil, calea spre destinaţia aleasă apriori apariţiei duşmanului. M-am ridicat de pe şezut, m-am întors înapoi, în încercarea de a stabili cei mai buni parametrii pentru a scăpa de pericolul ce părea iminent.
- Trebuie să ne mişcăm, încă avem şanse să scăpăm! îi spun eu lui A.
- Da, haide!

La început era linişte şi doar motoarele anonimelor maşini de pe şosea (care era, vrând-nevrând, destinaţia noastră) mai scoteau câte un zgomot înfundat. Vântul sufla încet, mângâindu-ne frunţile. Şi, apoi, bicicletele noastre, gonind precum cei mai sălbatici cai mustang din preeriile americane. Picioarele noastre se mişcau tot mai repede, viteza pe care o prindeam era tot mai mare. Dar nici urmăritorul nostru nu se lăsa bătut. Îl putem vedea după fiecare lan de porumb. Trebuie să ne grăbim. Neapărat.

Cum de-am ajuns în încurcătura asta? Totul a început cu o dimineaţă destul de plictisitoare petrecută în Oraşul Mort. După ce am ajuns acasă şi după un somn împodobit cu un mini-coşmar (pentru mine), ne-am hotărât, eu şi A., să cutreierăm satul, în vederea găsirii unui leac împotriva plictiselii. După mai multe ture făcute pe aceeaşi rută, ne-am hotărât să cutreierăm şi un drum pe care nu l-am mai bătut niciodată, în atâţia ani de mers cu bicicleta. Astfel, am luat-o înspre Intersectia Majestica, locul din care puteai ajunge, cu puţin efort, pe orice stradă din sat. De acolo, am apucat-o pe drumul solitar pe care ne aflam acum. Şi, exact după prima curbă, duşmanul şi-a făcut apariţia.

Revenind la momentul crucial. Pedalam cu o forţă nebănuită, în încercarea disperată de a scăpa din gura duşmanului nostru. Undeva, pe câmp, era o barieră, între lumea noastră - satul - şi cealaltă parte, simbolizată printr-o fântână. Dacă am fi putut doborâ fântâna - care era formată dintr-un trunchi de copac, sau mai multe - , am fi putut încetini marşul urmăritorului nostru. Dar nu puteam. Puteam doar să pedalăm în continuare, fără oprire. Apele curgeau peste noi, dar dacă ne opream, lucrurile s-ar fi sfârşit într-un mod tragic. Încă pedalam nebuneşte când, obosit, A. pedala tot mai încet iar distanţa dintre mine şi el se făcea tot mai mare.
- Haide, mai avem puţin şi ajungem. El e încă departe!
- ... Sunt obosit...
- Haide, îi zic eu, uite, mai o curbă sau două şi ajungem. Hai!!!

Şi-a unit toate forţele rămase şi a forţat la maxim. Şoseaua era tot mai aproape, o puteam deja simţi. Acel cald miros de asfalt românesc... Undeva, în depărtare, locaţia ciobanului din sat, înconjurată de câini. Cumva, am reuşit să scăpăm de ei, fără să fim observaţi. Dar duşmanul nostru era încă în spatele nostru. Nu ne-am dat bătuţi. Pedalam cu mai multe forţe cu cât ne apropiam de şosea. Şi apoi, victoria. Prima atingere a asfaltului de către roţile noastre şi întoarcerea înspre sat, pe drumul ”oficial”, înconjurat, de-o parte şi de alta, de pomi şi câmpuri, unele mai stârpe, altele mai bogate în viitoare recolte. Duşmanul nostru iasă şi el de pe drumul de câmp, luând-o înspre Arad.

- Uite ce praf scoate, şi aici pe şosea! Dacă ne întorceam sau daca ne opream, ne-am fi umplut de praf... El şi camionul lui.
- Da, zice A., dar am reuşit! Am dat tot din mine, rupt îs!
- Da, am reuşit. Am întrecut tirul ăla şi am scăpat de o problemă mare cu praful.

Râdem.

- Nici câinii nu ne pot opri!!! (strig)
- Daaaa!

Câteva urlete de victorie şi apoi călătoria scurtă înspre casă.
- Uită-te şi tu: Soarele lângă noi, cerul ăsta frumos, păsările care zboară deasupra noastră, copacul tare în care se aşează, ciobanul din stânga noastră, de pe câmp,cu oile marcate cu o culoare roşie...Miros de sat...Nici nu mai ai nevoie de altceva!
- Da...zici că suntem pe Road 66!, zice A.
- Cam aşa ceva.

Râdem. Încă energic. Parcă aş mai merge cu bicicleta ore întregi...

PS: Daţi-mi o bicicletă şi vă voi aduce Lumea! O mare invenţie, bicicleta asta...Mare de tot. O zi faină tuturor!

■ Darkness Within II

Decizii. Întregul sistem - politic sau de oricare altă natură - se rezumă la o palmă (sau un mănunchi) de decizii ce trebuie luate, mai devreme sau mai târziu, în această lungă roată a vieţii. Eu le numesc simplu, generalizat, decizii. Un prieten de-al meu le-ar denumi criterii de decizie binară. De acord cu el, până la un anumit punct. Atunci când, în diversele situaţii, eşti supus unor ramificaţii care depinde de un singur cuvânt (DA sau NU, 1 sau 0, adevărat sau fals), acele situaţii pot fi considerate decizii binare. Da sau nu. Şi nimic mai mult. Dar deciziile de care vorbesc eu sunt mai complexe.

Nu există o stare cunoscută pentru niciuna. Fiecare se găseşte într-o strânsă corelaţie cu alta şi tot aşa, într-un segment ce pare să continue la infinit. Destinul ? O succesiune de interminabile decizii persoanale, în imaginea mea. Orice acţiune are o reacţiune, orice drum ales conduce la o altă răscruce şi tot aşa. Lucrurile nu vin singure, de la sine. Există acele mici excepţii de la regulă, acele mici evenimente care s-ar putea să derive în mod semnificativ de la regula acţiunilor-reacţiunilor şi a alegerilor multiple şi a deciziilor binare. Dar, daca e să privim problema în ansamblu, lucrurile nu sunt, totuşi, precum par la început. Şi lucrurile care sunt originale şi ni se par venite din cer îşi au, la un moment dat, legătura cu o alegere de-a noastră anterioară. Totul se bazează pe alegeri. Totuşi, ca să nu infirm de tot zicerea că ”destinul există” şi nici să distrug teoria mea, tot ceea ce vine pentru un personaj din această imensă piesă de teatru numită viaţă din nimic, se poate numi destin pentru el şi alegere pentru cel ce iniţiază această acţiune. De exemplu, un furt, o crimă - reprezintă ”soartă” pentru cel ce o păţeşte dar reprezintă o alegere pentru cel ce le comite - de asememea, în momentul comiterii, făptaşul îşi alege deja soarta viitoare - o viaţă în fugă sau o viaţă între gratii, precum şi alte uşi ale mizeriei se pot deschide. Chit că nu e neapărat necesar să fie aşa, dar astea sunt, în mare, oportunităţile de care dispune făptaşul. Concluzionând, în mare parte, totul se poate reduce la acţiune-reacţiune şi prea puţin la soartă sau la ceva scris.

Decizii. Când le-am luat eu pe ale mele? Nu ştiu exact. Cum citeam într-o zi într-un mail trimis de către un prieten, în fiecare zi ai posibilitatea de a decide, ziua următoare să fie o zi bună sau una mai puţin bună, chiar dezamăgitoare. La nivel psihologic, presupun. Astfel încât, dorinţa primară, plecând din cele mai depărtate colţuri ale minţii umane, să ajungă în toate punctele ale corpului omenesc şi de a se transforma, în principiu, în energie pozitivă. E o teorie, o metodă de abordare a problemei. Oricum, fiecare decizie în parte e influenţată de factori, fără de care luarea unei decizii ar fi, în mod normal, o banalitate, o simplă formalitate pentru care s-ar putea folosi şi un zar ruginit. Dar nu e aşa. Înainte de toate, există multitudinea de soluţii (adică, cel puţin două drumuri care se pot urma), fiecare reprezentând un caz aparte, diferit de celelalte, având aspecte pozivite şi negative, astfel încât luarea deciziei potrivite e doar o problemă de a analiza propriile preferinţe (care sunt, de foarte multe ori, dificil de identificat) cu fiecare opţiune oferită de fiecare caz în parte. Luarea unei decizii, în acest caz, e influenţată de atâţia factori iniţiali încât devine un adevărat puzzle şi pentru minţile mai lucide.

Fiecare îşi are factorii decizionali personali. Fiecare e influenţat, într-o manieră mai mică sau mai mare, de mediul în care îşi trăieşte existenţa, persoanele pe care le întâlneşte, educaţia pe care o primeşte, dragostea pe care o poate stârni, iubirile pe care nu le poate obţine, înţelegerile pe care nu e în stare să le menţină vii. Şi altele. Multe altele. Decizia pe care am luat-o eu e greşită pentru alţii -dar nu şi din punctul meu de vedere. Oricum, nu mă voi pune să înşir enormitatea monstruoasă de factori care au stat la baza deciziilor mele. Există doar unele mai importante. Pentru a simţi diferenţa, ar trebui să menţionez că subsemnatul nu a fost întotdeauna aşa, aşa ”întunecat”, aşa serios şi toate cele. Îmi aveam doza mea de umor zilnic - uneori chiar în cantităţi exagerate -, uneori erau acolo şi dacă lucrurile nu erau prea roz întotdeauna. Presupun că primele sentimente reale legate de gânduri întunecate şi seriozitate au fost întotdeauna înăuntrul meu, având în vedere factorii care întotdeauna au fost unde am fost eu. Şi, clarificat acest mic detaliu, pot spune că am terminat cu această parte.

Un alt mare (şi important) factor în luarea unei decizii (dar doar ca şi idee, nu ca şi implementare fizică sau psihologică pură) au fost cărţile pe care le-am citit în timpul liceului. Toate lecturile pe care le aveam de citit au fost cu tentă întunecată. Toate aveau un final trist, dramatic. Lipsa dragostei, înşelăciune, dorinţă de prea mult şi, mai ales, moarte. Pe atunci, era doar o oarecare aderenţă pentru asemenea subiecte. Nu era încă nimic concret. Realizam, în stupizenia mea, că semănam, pe ici-colo, cu câte un personaj din acea operă literară (presupun că fiecare din dumneavoastră a avut parte de astfel de fantezii). Trecând peste acest subtil aspect -doar pentru a arată rădăcinile adânci, în mare -, adevărata revelaţie a început în facultate. Atunci, în blestematul moment când mi-am dat seama că timpul trece iar eu sunt încă singur. Mai rău, nu eram atât de ”întunecat”, atunci. Chiar eram alb ca varul, deschis oricărei discuţii. Oricărui final. Dar nu a fost să fie. Inexperienţa. Timiditatea. Dorinţa arzătoare de a avea pe cineva şi imposibilitatea de a obţine acel trofeu... Toate mi-au înceţoşat gândirea, m-am concentrat pe ce conteaza mai mult, lăsând în spate dorinţele amoroase. Am rămas trist. Am fost supărat. Şi am căzut.

Au urmat momente ”dramatice”. Faptul de a sta în cămin zi-lumină pentru a învăţa. Faptul de a nu reuşi în integrarea perfectă cu alţi colegi. Viaţa de cămin, pe de o parte. Şi apoi am început. Am apucat peste o carte de Poe de mai mult timp, dar nu mă apucasem încă să o citesc. Dar când am făcut-o, m-am simţit atras de stilul său. De naturaleţea de care dădea dovadă falsitatea din scrierile sale - falsitate care, într-o anumită manieră, era pur adevăr, prin unele părţi. Aceştia sunt, în mare parte, factorii care m-au influenţat - şi care mă influenţează. Un negativis ieşit din comun. Scrieri cu tentă întunecată dar cu un conţinut de ”general”, adaptabil fiecărei persoane în parte. S-ar putea să mă fi orbit de tot. Sau, în toată negura care mă înconjoară, mi-au fost deschişi ochii. Ochi care au rămas închişi tot timpul liceului. Am o problemă.

Deocamdată, îmi închei prelegerea aici. Punct.

PS: O ultimă întrebare se ridică, totuşi: ”E posibil să existe o cale de întoarcere?...”

■ Insomnia V

”Cumva o să treacă şi asta!” (Buty)

Mintea omului. Întotdeauna pregătită pentru a descoperi aspecte noi ale lumii înconjurătoare. Totuşi, supusă unei monotonii continue ( din mai multe considerente, cauze, să le numim aşa, unele de natură ambientală, altele din pură plictiseală), nu e capabilă să asimileze unele informaţii cu caracter restrictiv. Mai simplu, există situaţii, evenimente, lucruri care ţi se întâmplă şi îţi dai seama că nu sunt tocmai destul de bune pentru organismul firav pe care îl posezi. Pot fi nocive, într-o oarecare măsură. Şi, deşi te loveşti cu ele de mai multe ori şi de fiecare dată îţi impui, la început, cu restricteţe, neevaluarea acelor fapte în viitor, creieraşul uman se va sustrage, în timp, de la această promisiune personală, rostită la un prim moment de cumpănă. În mod inevitabil, odată ajuns pe plaja bunăstării şi impasibilităţii totale, vei ajunge să încalci acea promisiune făcută propriei fiinţe, propriului trup, propriului gând. De ce ? Prostie? Nepăsare de moment ?

Motive se găsesc cu carul, oricând. Dar reala cauză e întotdeauna ascunsă în umbră. S-ar putea să fie lenea. S-ar putea să fie nepăsarea. Oricum, nu contează atât de mult motivul. Până data viitoare, va fi săpat şi ascuns de mult sub mormanul de dureri trupeşti. De foarte mult timp. Există, în acest sens, unele lucruri ciudate. ”Ciudate”. Adică, stând mult timp într-un oraş mare, într-un oraş, în principiu, organismul suferă anumite ”mutaţii” la nivel microscopic. ”Mutaţii” e folosit, precum ”ciudate”, în mod excesiv. Dar schimbări de o anume dimensiune se regăsesc în interiorul organismului. O mai bună rezistenţă la factorii perturbatorii din mediu? În speţă, viruşii ce produc acele patetice strănuturi şi acele sunete groaznice ale nasului în încercarea afonă de a reduce numărul de produse ale orificiilor nazale. Sau ceva de genul. Deah, răceala. Acum, întorcându-mă acasă, lucrurile s-au cam schimbat. O ”regresie” a anticorpilor? Factori de mediu mai accentuaţi? Sau poate însăşi ”tâmpenia” mea de a insista cu băutul sucurilor reci ? O fi. Ciudat că, deşi ştiu că nu e bine, că sigur vor apărea daune colaterale, nu cedez. Încăpăţânat? Nu. Dar ce rost să bei un pahar de suc cald, până la urmă? Pe căldură? Mai bine nu îl bei, right?

Mai rău, odată ajuns într-o stare de început a acelei ”boli”, simţi că organismul începe să cedeze din ce în ce mai mult. Totuşi, deştept fiind, nu cedezi. După o zi ploioasă, te îmbraci destul de sumar (deşi afară nu e chiar cald) şi urci pe bicicletă, ca şi cum ar fi calul cu aripi şi tu eternul cowboy arhicunoscut al Vestului Sălbatic. În mod inevitabil, răceala a devenit tot mai apăsătoare. Mai ales azi-noapte.

Să fi fost trecut de 2 noaptea când am fost bătut de gânduri tâmpite. Primul din ele era să mă pun să mănânc ceva deoarece mi se părea că eram rupt de foame. Al doilea gând era să mă pun să citesc din cartea scrisă de Edgar Allan Poe. Zis şi făcut. Mă arunc în bucătărie, îmi iau ceva de mâncare şi încep să înfulec. Totul merge mai bine când mai ai şi o înghiţitură de suc românesc (cred) de 2 bani. Mi se pare că termin de mâncat, stomacul refuză orice altă înghiţitură. Şi atunci, îmi dau seama că nu e aşa. Durerea de stomac pe care o aveam înainte de a mânca ceva apărea, în mod anormal, şi acum, ”post-prânz”. Presupun că sucul acela şi-a avut efectul secundar, pe lângă sporirea răcelii. Pentru că da, în tot acest timp petrecut mâncând, s-au mai verificat ”avalanşe” sub formă de strănuturi şi urcuşuri şi coborâşuri ale materialului alunecos din nări. La început nu am dat atât de multă importanţă acestor simptome. Mi-am luat cartea şi am început să citesc ”The Mistery of Marie Roget”, de Poe.

Ajuns la jumătate, simt că nu mai pot. Tusea îşi face apariţia. Strănuturile sunt tot mai ucigătoare. Şi, parcă, aş dormi. Mă îndrept înspre fereastră. Luna e plină - sau aproape plină - şi acoperită de o grămadă mişcătoare de nori printre care se întrevede, într-un mod spectral de-a dreptul. Undeva, la lumina becului din curte, o ceaţă subţire se lipeşte de extremităţile acestuia, amplificând misterul acelei atmosfere ciudate. Linişte. O linişte totală. Doar gâfâitul meu fatidic şi foarte zgomotos. Căci şi căile respiratorii îmi sunt afectate. Nu mai suport. Iau o aspirină şi mă îndrept direct în pat, cu gândul de a adormi, într-un final.

Se face 4. Se face 5. Şi somnul meu nu îşi găseşte locul. Ascult muzică în căştile de la telefon, în speranţa că voi adormi. Şi, pentru o oră, aşa a fost. Dar nu a durat mult. La 6:15 eram în picioare, aprinzând becul de la cameră şi începând, acoperit de o plapumă şi îmbrăcat foarte gros, să citesc a doua jumătate din povestirea lui Poe. Mare mi-a fost mirarea - şi ciuda - când, după aproximativ 40 de pagini de intensă filosofie de detectiv şi minuţiozitate până în ultimul detaliu, să îmi apară un paragraf introdus între ”[” şi ”]” în care se arunca o explicaţie de vreo 4-5 rânduri care consta în faptul simplu că partea în care se descoperă vinovatul a fost tăiată, pentru că aşa apărea tăiată într-o publicaţie, cred că în prima...Am rămas mască. După paragraful distrugător de suspans, mai apăreau ultimele paragrafe din povestire, în care Poe revenea la clarificarea unor aspecte din lumea ”noastră”, dar vinovatul asasinatului lui Marie Roget a rămas mister. O insomnie e o insomnie. E urâtă şi punct. O răceală te distruge şi te suceşte şi nu te lasă să dormi. O insomnie şi o răceala împreună mai pot fi trecute cu vederea. Dar să nu descopăr vinovatul din povestirea lui Poe, asta e NAŞPA rău. Se pare că, din păcate, trebuie să fac apel la resursele electronice pe care le deţin. Măcar să ”repar” lucrurile. Bun. Punct.

■ True Facts

Acţiuni reale. Treburi reale. Evenimente reale. Sentimente pure.

Norii se încing deasupra capului meu, cerul parcă e în flăcări, pământul de sub picioare e uscat. Aşteptând, parcă, o schimbare. Mii de gânduri mă zugrumă, ca şi cum s-ar fi unit pentru a forma un cor, pentru a-mi cânta o melodie a nebuniei. E mai mult o melodie a imposibilităţii, a raţiunii umane, a raţionalităţii ce ucide, ca de obicei şi cum am mai spus, realitatea. Şi sentimentele, în cele mai adânci momente ale freneziei. Reală sau pur imaginară. Frenezie...nişte gânduri excesive, datorate unui gol prea mare pentru a putea fi umplut în lumea de dincolo de lumea frenetică a imaginaţiei mele - lumea reală. Cea în care orice lucru - sau, mai bine zis, obţinerea oricărui lucru - e o luptă de dus împotriva destinului şi a voinţei proprii. Şi, totuşi, ca orice suflet turbat, turmentat de ideea demonică de a reuşi în toate şi de a atinge stelele în orice moment, ajungi să ceri, măcar o singură dată, o bătălie pentru care să nu trudeşti atât de mult. O luptă pentru care să nu fie nevoie de gânduri grandioase. O luptă pentru care sudorile să nu se scurgă, o luptă pentru care tu eşti învingătorul suprem, fără pic de ... În fine, nici nu găsesc cuvântul potrivit. Ideea e costisitoare şi, de cele mai multe ori, imposibilă în enunţul său. O astfel de afirmaţie extravagantă gen ”vreau şi eu o luptă pentru care să nu trudesc atâta” pare scoasă din pântecele celui mai trecut prin peripeţii din Univers. Dar nu e aşa, nu e mai niciodată aşa. Întotdeauna trebuie să existe ”lupta”. Oriunde.

Avem fiecare partea noastră de vină. Şi eu. Şi societatea în care trăiesc. Spun asta pentru că văd cum e ”lumea”, cum e societatea. Asta pentru că fac parte din ea şi, de câteva ori, sunt supus aceloraşi decizii ca majoritarii societăţii. Sunt om. Persoană integrată într-o comuniune restrânsă, în primul rând, de oameni. Şi apoi, înglobat în marele sistem. Sistemul greşeşte - eu greşesc. Treaba ar trebui să fie reciprocă, cel puţin per ansamblu, gândindu-mă la aspectul imaginii pe care greşelile individuale ale fiecăruia conduc spre o imagine globală a sistemului nostru faţă de alte sisteme. Dar ăştia suntem noi. Ăsta e sistemul. Nu sunt de acord cu o sumedenie de tâmpenii din cadrul acestui sistem. Cum nu sunt de acord cu o sumedenie de gândiri care sunt înglobate în acest mirific sistem. Dacă, până în momentul de faţă, ”prelegerea” mea a avut aspectul ”tragic” al unei şedinţe de politică, îmi cer scuze. Epicentrul întregului discurs e societatea. Şi eu.

Degeaba aş zice că tolerez unele comportamente ale societăţii actuale. Pentru că nu e aşa. Sau, mai bine zis, le tolerez, dar nu sunt de acord cu ele şi nu le pun în practică. Un act de mare inadaptat al societăţii actuale. Eu nu sunt perfect. În momentul în care vei citi această postare, sigur va exista acel gând că eu vreau să fac pe superiorul prin exprimarea pompoasă. Uite, un defect. Nu intenţionat. Dar un defect. Unul din multe altele. Precum fiecare din ceilalţi. Dar există unele limite la defectele intenţionate. Pentru mine. Pentru unii, din păcate, acele limite sunt trecute de foarte mult timp. Şi nu se vor întrerupe niciodată. Pentru că aşa e lumea.

Societatea. Redusă, în momentul în care scriu, la un grup de vreo 50 de persoane, maxim. Poate nu sunt toţi, poate sunt prea mulţi. Dar asta e. Mai nimeni nu are chef de a face acel joc al ”pune-te în situaţia săracului bastard şi vezi cum se simte”. Pentru că nimeni din cei ce nu încearcă, NU POT să simtă. Ştiu doar să dea din acel orificiu pe care îl au sub nas. Şi, mai rău, ştiu să lovească unde doare mai rău. Ar fi, acei 50, plus-minus, perfecţi pentru job-ul de asasini plătiţi, gata să-ţi înfigă un cuţit în spate când te aştepţi mai puţin. Dacă stau să mă gândesc mai bine, niciunul din aceia nu va ajunge să citească ce scriu aici. Niciunul.

Nu contează. Nu contează câte vei face pe domeniul şcolar. Nu contează că trudeşti, că te zbaţi, că eşti bun la şcoală (nu extrem de bun în toate câmpurile, dar bunicel la unele materii), nu contează că mergi şi iei premii - care, până la urmă, sunt doar pentru tine şi pentru satisfacţia ta următoare. Dar, totuşi, fiind de la sat, demonstrezi că poţi. Dai ”lustru” satului. Satul va răspunde cu o tonă de mocirlă, imală, noroi sau cum vrea fiecare să ii zică ”necuratului”. Noroi care, din păcate, se manifestă prin vorbe şi acţiuni derivate din acestea. Şi toate sunt (pentru cei 50 sau mai mulţi) din cauza acelui blestemat de lucru: singurătatea.

E vina mea că am fost prea ocupat cu şcoala? E vina mea că am fost prea ocupat cu cititul cărţilor când alţii experimentau artele secrete ale seducţiei? Probabil. E vina mea că am fost prea bun ? E vina mea că am fost mereu atras de alte lucruri decât erau atraşi ei ? Atraşi de acelaşi damnat lucru. Şi numai acel lucru. Cu toate sub-lucrurile pe care le are. În prim moment mi-aş zice ”fuck'em”. Nu le dau importanţă şi merg mai departe. Dar dacă, sub toate vorbele alea, e ascuns o bucăţică de adevăr? În fond, cauza e reală. Şi eu o ştiu. Concluzia e greşită iar motivul le e, lor, necunoscut. N-ar trebui să mă stresez atât cu vorbele lor de rahat. Dar situaţia rămâne la fel.

Pe undeva, în decursul acestor ultimi 7 ani, o lecţie a rămas neînvăţată. Ăsta e realitatea lor de acum, de acest tâmpit lucru se leagă ei. Şi, neştiind cauza, se apucă să arunce teorii. Fără să ştie că fiecare pom îşi are urechea sa. Fiecare celulă din corpul meu are ochi şi vede. Şi transformă informaţia primită în ură şi dispreţ, în repulsie. Dar, mai ales, într-o adâncă tristeţe, atunci când, tocit subiectul până la forma sa atomică, realizez că e puţin adevăr pe acolo. Cât va rămâne? Nu ştiu. Dar, atât timp cât va rămâne, eu voi simţi durerea. Provocată de ei sau self-inflicted pain. Şi nu durere fizică. Cea spirituală e mult mai dureroasă. Decât oricare alta. Deocamdată, punct.

■ Odihneşte-te în pace!

”Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. ”
( Luca 2:29 )

Înainte de a începe, vreau să fac clar un lucru: nu sunt sigur de această postare. Nu ştiu dacă va rămâne aici. M-am tot gândit înainte de a o scrie. Poate ceva bun va ieşi din ea. În caz contrar, o voi şterge. Sau poate va rămâne, ca un ultim omagiu. Îmi cer scuze din start pentru o oarecare incoerenţă în ideile mele.

Moartea. Ultima etapă din viaţa fizică a unui om. Poarta grea ce deschide calea spre viaţa de dincolo, viaţa veşnică. Tragicul moment în care funcţiile corpului omenesc se opresc. Inima nu va mai bate, sângele nu va mai circula, cutia toracică nu se va mai umfla ritmic şi nici nu se va mai desumfla. Imobilizarea generală a trupului omenesc. Mirosul ce se emană după moarte. Şi astea sunt, toate, idei despre moartea fizică a omului. Dar sufletul se va ridica, va părăsi acel corp plin de boli, plin de bariere şi va trece peste, va deschide căile infinitului. Va fi liber. Nicicând nu va mai simţi durere fizică. Nicicând nu va mai muri. Nicicând.

În momentul de faţă, astăzi, 23 iulie 2010, nu sunt în stare să scriu nimic în mod clar. Nici viziunea mea asupra lucrurilor nu e întocmai obiectivă. Astfel, în această zi de jale, voi presupune că există două tipuri de moarte: cea tragică şi cea benefică. Moartea pe care o consider tragică e acea moarte care vine atunci când nu te aştepţi şi când, încă, mai sunt multe de realizat în cadrul vieţii. E evenimentul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Moartea benefică e acea moarte care survine în orele târzii ale bătrâneţii. Mai ales, dacă acel corp slăbit e plin de durere şi zilele sunt chinuri. Atunci, moartea e benefică. Ucide toată durerea trupească şi eliberează sufletul.

Aveam de gând să scriu o postare despre asta, fără a lega, însă, şi partea eliberatoare (moartea). Se pare, însă, că evenimentele s-au corelat, într-un mod ciudat. Să fi simţit oare asta? Nu prea cred. Aşadar, după ce îmi voi termina partea descriptivă a Durerii, voi adăuga câteva cuvinte de alinare.

Cititorule, încearcă să-ţi imaginezi fiecare detaliu pe care ţi-l voi spune. Voi încerca să cuprind cât mai multe aspecte, voi încerca să descriu cât de bine pot Durerea, Suferinţa, Tragedia.

Imaginează-te într-o cameră. Într-o cameră nici prea mare, nici prea mică. Destul de mare încât să intre două paturi făurite în vremuri trecute, din lemn bătrân, închis la culoare. Paturi vechi de vreo doi metri lungime, maxim şi un metru lăţime. Distanţa dintre paturi să fie de vreun metru. Mai e loc pentru două noptiere, una în partea stângă a patului din spate, cum intri in cameră şi una între cele două paturi (paturile sunt aşezate în paralel între ele şi în paralel cu uşa de intrare. În colţul îndepărtat al camerei, în partea stângă, o teracotă creată acum 6-7 ani, destul de măricică. În colţul îndepărtat din partea dreaptă, o lampă înaltă. Cum intri în cameră, în stânga, în colţul din stânga, un dulăpior de vreun metru, ornat în culoare neagră pe care se află un televizor. Lângă teracotă, venind înspre uşă, pe lângă bordura inferioară a unui pat, un fotoliu. Şi încă vreo două scaune atârnând ici-colo. Gresia ţinea de rece. Se naşte în podea şi creşte până la un sfert din pereţi. Gresia ţinea de rece, mai ales iarna. Şi asta era un motiv bun de argumentat, în mod negativ, cu orice ocazie.

Imaginează-te în straiele unei femei de vreo 74-75 de ani. O femeie slabă, foarte subţire. Scundă, la vreo 1,60 m, poate şi mai puţin. Cu ochii verzi, înspre căprui, cu părul deja nins, cu ultimele fire negre, foarte rarefiate, printre sprâncele ce-au văzut 70 de ani trecând - şi mai mult. Vreau să te imaginezi într-un sat pierdut de lume, pentru câteva clipe. Înconjurat cu un pârâu ce trece prin spatele grădinii tale, a femeii în vârstă. Pădurile şi dealurile sunt în orice direcţie. Fiecare vecin te ştie, îl ştii pe fiecare. Fiecare poveste e dezvelită şi analizată. Totul se ştie, totul se cunoaşte. O casă modestă, un soţ veteran de război, cu un picior amputat. Vreau să îţi imaginezi acei 60 şi ceva de ani petrecuţi muncind, de mică fată. Gătind, spălând, săpând şi la 70 de ani, fără oprire, culegând fasole din grădinile pline, culegând prunele în fiecare an şi trasformându-le în răchie. Gândeşte-te, cititorule, cum e să ai o astfel de viaţă. Să te trezeşti dimineaţa cu munca, să munceşti toată ziua. Seara să mergi la somn. Fără oprire. Pentru că nu e o muncă pentru stat, e o muncă pe care trebuie să o faci zi de zi. Mai mult, fiindcă soţul tău nu poate face prea multe, trebuie să munceşti în plus. Imaginează-ţi toate astea, pentru o secundă. Toată sudoarea, toată durerea, toate bolile ce pot veni. Cele două fiice sunt plecate în alte localităţi, la sute de km.

Şi acum?... După o viaţă întreagă de muncă şi suferinţă, dusă în comun, împreună cu soţul tău...acum? Ce urmează? Momentul în care îţi vei petrece ultimii ani, acei ani după mirificul număr 70, în compania soţului, întreţinuţi de copii? Nu. În 2003, boala te apasă mai rău. Febră continuă, dureri de cap, stomac. Picioarele nu te mai susţin. Nu mai poţi suferi aşa. Nu mai poţi merge mai departe, la acei 74 de ani ai tăi. Cazi la pat. Soţul cade în disperare, e tot mai flămând. Ursuz, avar şi flămând. Singura ta şansă e să chemi fiicele şi să le ceri ajutorul. Şi a doua ta fiica, în ordinea naşterilor, vine. Împreună cu cei doi copii ai săi (nepoţii tăi) şi te ajută. Te iau pe tine şi pe soţul tău şi te duc în camera mai sus descrisă. Pentru a rămâne, în ultimi ani ai vieţii, fără griji.

În 2004, soţul tău moare, în vară. Până atunci lucrurile mai erau cum erau. Vorbeai cu el despre tot, despre bani, despre familie, făceai critici, îmbunai aerul de furtună ce se mai isca. Aveai acea persoană de-o viaţă, care să te susţină şi pe care să o susţii. Cu care să îţi împărtăşeşti totul. Dar acum? Acum lucrurile o iau pe altă scurtătură, acea a Durerii. Corpul tău devine din ce în ce mai slab, privirea devine tot mai ştearsă, mai cadaverică, ochii devin tot mai lăcrimaţi. Mâinile sunt tot mai slabe, capul e deja slăbit foarte mult. Baticul acoperă acel chip al tău plin de durere fizică. Şi apoi, boala. Întregul corp începe să tremure, privirea devine tot mai pierdută undeva în orizont, în unele momente. Capul tremură şi el şi devii tot mai slabă. Parkinson. Aia e boala. Şi nu te lasă. Nu te mai lasă în pace. Cutremurările sunt tot mai aprige, începi să delirezi, începi să plângi din senin pentru orice. Simţi cum mâncarea abia îţi mai intră pe gât. Şi ăsta, dragă cititorule, e doar începutul. Te rog, încă o dată, să-ţi imaginezi fiecare lucru pe care ţi-l spun. Ca să înţelegi ce vreau să zic prin această postare.

Şi, totuşi, anii trec. În Durere, în Suferinţă, anii încă trec. Dar Durerea devine insuportabilă. Iar efectele ei - catastrofale. Nimeni nu înţelege de ce zic asta. Poate, explicând toate aspectele, lucrurile vor prinde formă. Dacă la început puteai să mergi la wc fără ajutor, acum nu mai merge treaba. Ai nevoie fie de fiică, fie de ginere, fie de nepot pentru a face acest lucru. Echilibrul e tot mai slab, picioarele nu te mai lasă. Corpul nu te mai susţine şi - încet, încet- totul se atrofiază. Muşchii picioarelor mor, în timp. Şi,dacă pe parcursul a câtorva ani, ai fost în stare să mergi cu ajutor pentru a-ţi face lipsurile, acum nu mai poţi. Camera asta. Camera în care ai fost adusă. Aici vei rămâne. Întinsă în pat. Nemaiputând să mişti picioarele. Tot timpul simţi nevoia de a te întoarce de pe o parte pe alta, de a te suci, de a te ridica mai sus. Dar nu poţi, fără ajutor. Plângi. Capul tremurând ţi-e acoperit cu lacrimi, ochii devin tot mai roşii, tot mai stinşi, tot mai morţi... Durerea. O simţi. Dar, mai presus de toate, Neputinţa. Nu te mai poţi ridica singură, nu mai poţi umbla, nu mai poţi să-ţi face lipsurile singură, fără ajutor.

Încă poţi vorbi şi asculta. Auzul e, pe de altă parte, chiar foarte dezvoltat. Încă mai poţi mânca singură. Dar altele sunt, pe lângă cele enumerate mai sus, chinurile. O zi întreagă. Stând fie singură toată ziua, fie pe părţi. Uneori acompaniată de fiica ta, de ginerele tău sau de nepot. Nepot care a luat patul soţului tău, pentru a te ajuta în orele de cumpănă. O zi de acest fel. Urmată de alte 364 de zile asemănătoare. Oare, suflet închis într-un corp prea slab, mult mai slab pe zi ce trece, oare unde îţi găseşti alinarea în fiecare zi?

Aud gemetele. Aud strigătele în orele târzii ale nopţii. Nepotul tău fie doarme, fie te ajută înjurându-te pentru că-l trezeşti degeaba, uneori. Dar ce poţi să faci? Lumea ta, fiinţă neajutorată, e tot mai strâmtă. Pierzi din ce în ce mai mult contactul cu lumea noastră, te trezeşti strigându-ţi fiica sau ginerele şi spunându-le: ”Pic! Ajutaţi-mă!” sau întrebându-i ”Unde mis?!”.

Paralizată la pat. Fără nicio mişcare. Doar atunci când mănânci şi îţi faci nevoile, cu ajutorul celor de lângă tine. Vorbele tale deja sunt lacrimi, lacrimile devin jale iar jalea devine Dorinţă. Acea dorinţă de a muri, de a te slobozi de pe faţa acestui Pământ, de a nu mai îndura toate durerile trupeşti. De câte ori nu am surprins în nopţiile târzii urletele tale sinistre, rugându-te Domnului pentru a-ţi lua viaţa de calvar... Şi tot mai slabă eşti, pe zi ce trece. Şi încă un an s-a dus. Şi ai prins 81 de ani.

2010. Toate lucrurile prezentate mai sus s-au întâmplat în ordinea prezentată, într-un crescendo al disperării, culminând în 2010. Parkinson, pierderi de ”locaţie”, ai slăbit extrem de mult, atât de mult încât cu greu ai face distincţia între un schelet şi tine. Ai plâns. Ai jelit. Ţi-ai certat urmaşii pentru că nu au fost în stare să aibă grijă de tine tot timpul - adică, 24 de ore din 24. Dar uiţi că şi ei sunt oameni, precum tine. Nu sunt maşini. Şi ei au boli, şi ei au nervi, şi ei au alte treburi... Urmaşii tăi, de pe ramura cealaltă nici nu te-au vizitat măcar, în 7 ani. Să fi fost de vreo 3 ori, una din ele la înmormântarea soţului tău. Şi, totuşi, lunile trec.

Iulie.
Există un apogeu pentru tot. Parkinson, slăbire, pierderi de memorie, vorbit aiurea şi fără înţeles, spasme, urlete şi jale, chinuire în ultimul hal prin plânsul continuu, durerile de cap, dorinţa de a muri. Dar, uneori, Suferinţa nu e destulă. Prin acele coşmaruri treci mereu, zi de zi. În fiecare zi se aprinde o nouă stea de dubii în legătură cu data la care vei părăsi această lume. Dar ziua nu mai vine, de fiecare dată îţi revii. Cum ziceam, suferinţa nu e niciodată destulă. Întotdeauna e loc de mai mult. Astfel, ajunse la limită, picioarele încep să puşte, venele nu mai suportă. Şi nu e numai sânge acela ce iasă. E durere, e puroi. E Chin. În ultima săptămână, nepoata ta a fost cea care te-a curăţat de tot acest mizerabil sos al morţii, în fiecare zi. În fiecare zi spirt, antibiotice, bandaje, spălătură. Viermii şi-au găsit loc pe picioarele tale, în anumite locuri. Deja mâncau, lacomi, în grupuleţe, bucăţi din carnea ta. Imaginează-ţi, cititorule, aceste dramatice scene, pentru că nu sunt falsităţi. Grupuri de viermişori muşcând din carnea crudă. Iar nepoata ta se chinuie să te smulgă din ultimele lanţuri ale Iadului trupesc. Ăsta e apogeul. Odată atins, urmează doar eliberarea.

Nu puteam să dorm, azi-noapte. Se făcuse 1 şi ceva şi m-am pus în pat, mai devreme decât de obicei. Dar nu puteam adormi. Eram, într-un fel, obsedat de ideile mele de singurătate. M-am ridicat din pat, am luat cartea de 400 de pagini (şi mai mult) a lui Edgar Allan Poe şi am plecat să citesc vreo câteva povestiri. Înainte în curte, apoi în bucătărie. Ea urla din nou. Dar nimeni nu zicea nimic, la 2 noaptea. Toată lumea dormea, excepţie făcând eu, maica-mea şi ea. Citeam cu mare interese povestirile lui Poe, la una din ele chiar mi se ridicase părul, pentru finalul inimaginabil pe care l-a dat unei povestiri. În fine, pe la vreo 3 şi ceva noaptea, maică-mea se întoarce de la ea, spunându-mi că nu vrea să fie curăţată acum, la ora asta, pentru că va muri. Eram obişnuiţi cu astfel de lamentări. Nu am băgat-o în seamă. Am stat şi am vorbit până la ora 4 dimineaţa. Timp în care ea încă vorbea singură, în camera descrisă pe la început. Am vorbit despre această mare dramă, despre munca depusă de maică-mea în a curăţa acel ”cadavru”, practic. Şi că ar trebui să o ducă la spital, să nu mai stea aici. Am încheiat noaptea. M-am lungit în pat. Şi am adormit.

La ora 9:30 AM, simt o bătaie în frunte, urmată de altele. Abia deschid ochii. Nu văd pe nimeni dar aud cuvintele: ”O murit baba.” Ridic privirea. Sunt încă adormit. Dar mă trezesc din pat ca ars. Era frate-meu. Ies repede în curte. Bunică-mea plângând, cu ochii roşii. În lacrimi. Unchiul meu - amărât. Toată lumea se pregăteşte de făcut câte ceva, pentru pregătiri. Ultimele pregătiri pentru ”babă”. Pentru străbunica mea.

Întotdeauna există superstiţii. Şi aici au fost. Pasărea-de-moarte, după spusele bunicilor, şi-a făcut apariţia deasupra casei. Nu ştiu cât de adevărată e informaţia asta. Dar aşa o fi, dacă ei zic. În ultimele ore a zis Tatăl Nostru de mai multe ori, ca şi cum ar fi ştiut că vine momentul cel mare. ”Cu ce ţi-am greşit, Doamne, de mă pedepseşti aşa?!”. Una din frazele pe care le-a mai rostit pe la 1 noaptea.

Acum, te-ai dus. După 81 de ani şi jumătate. După 81 de ani de suferinţă, după 81 de ani de muncă şi Durere. Mai ales în aceşti 7 ani care au fost un coşmar pentru tine. Sper ca locul în care vei ajunge să fie un loc mult mai bun decât ăsta de pe acest Pământ. Să fie împânzit cu toate lucrurile de care ai nevoie, fără să mai trebuiască să lucrezi dincolo pentru ceva. Destul ai fost lovită de suferinţe şi muncă aici, pe Pământ. Să ajungi într-o grădină cu flori, multe flori, parfumul lor să-ţi aline suferinţa. În mijlocul grădinii să ai fântâna din satul tău, care să te răcorească. Să ai parte de o viaţă veşnică fericită. Căci, cei care aici sunt amărâţi - mai ales cei care lucrează o viaţă întreagă - vor ajunge fericiţi dincolo.

Ultime cuvinte.
Eu nu am fost strănepotul perfect. Deşi, în ziua de azi, e o raritate să ai o străbunică în viaţă. Iar eu sunt un prost care nu va realiza niciodată lucrurile aşa cum sunt. Nu am ştiut să apreciez. Nu te-am vizitat, deşi ai fost în casă. Să fi fost mirosul, să fi fost privirea ta. Sau, mai bine zis, tâmpenia mea. Nu merit să îmi cer scuze, nu acum. Pentru că nu există iertare pentru ceea ce nu am făcut. Probabil nu sunt singurul din casă. Dar sunt, din noul, acela pe care ai fi vrut să îl saluţi ultimul (la fel cum străbunicul ar fi vrut şi toţi cei care s-au dus). Ca şi cum eu aş fi ... nu mai contează. În mod sigur, mă vei bântui în vise, precum străbunicul a făcut. Dar asta e pedeapsa mea. Şi o voi accepta. Căci am greşit.

ODIHNEŞTE-TE ÎN PACE! FIE-ŢI ÎNGERII APROAPE ŞI SĂ-ŢI GHIDEZE FIECARE PAS ÎN LUMEA DE DINCOLO!

1928 - 2010

Cu regrete,
strănepotul tău,
Răzvan

■ The B incident II

8 şi ceva dimineaţa.
Mă trezesc amorţit, rupt. Mai rău, confuz. Cum de mă trezesc la ora asta? De obicei, ochii mi se deschideau pe la maxim 1 după-masa, minim 11 şi ceva. Şi, totuşi, sunt treaz. Marţi. Ziua marilor reveniri. Şi, probabil, a marilor monotonii rurale.

Un birou mega-încărcat: 2 PC-uri, seminţe peste tot, coji de seminţe aruncate în 2 boluri (unul pentru fiecare PC :D) - şi lene. Mă arunc din nou în PC-ul meu, deschid Resident Evil 4, ca şi cum ar fi o treabă zilnică, o treabă de rutină (chiar e!, până nu îl termin). Şi, aceeaşi monotonă succesiune de lucruri - mess, joc, mess, joc, simpsons şi iar la fel. Într-o buclă while cu o condiţie (n==1), n-ul rămânând neschimbat în interiorul buclei. Sper că am redat ideea de plictiseală cât mai bine.

La un moment dat, am zis ”gata cu monotonia” şi am început să am gânduri ”constructive”. Adică, un singur gând. Să construiesc o biţă (bicicletă) proprie. Bine, făcută din piesele vechi ale bicicletelor vechi, înmuiate în naftalină (şi cred că sunt o ”zdroaie” de paianjeni pe acolo). L-am luat pe frate-meu şi am plecat în ”explorare”. O explorare care s-a terminat repede. Şi gândurile falnice de constructor de biciclete s-a stins destul de repede. Mă întorc în cameră. Telefonul sunase acum un minut. Sun înapoi. E A.B. Motiv: să mergem la oraş (la Lipova), după pompă pentru biţă (şi să mergem cu biţele). ”Ăsta” era momentul prin care lanţul monotoniei s-ar fi rupt. Urmărind exemplul de acum un an fără 11 zile, ne-am ”îmbarcat” fiecare în biţa lui - şi am fost gata de drum.

Un ”PIT-STOP” la SMT (o cale de ieşire a apei înspre sat) pentru a ne încărca cu energia primară - apă. Şi apoi o luăm din loc. Drumul înspre Lipova e mai simplu decât mi-aş fi imaginat. Cel puţin, aşa mi s-a părut. Să fie energia acumulată de foarte mult sedentarism? Nu ştiu să zic. Ştiu doar că după vreo câţiva km făcuţi până la intrarea în Lipova - încă mai puteam pedala. Drumul a fost ”confuz”, în anumite locuri. De exemplu, la jumătate de drum, ne-am tot gândit să ne întoarcem - norii ce veneau dinspre Lipova erau gigantici - sau aproape. Dar nu vroiam înfrângere. Precum adevăraţi ”supravieţuitori” înnăscuţi, ne-am luat inima în dinţi şi am mers mai departe. Imagine: 2 biciclişti pe o şosea din România, câmp de-o parte şi de alta, Oraşul Mort în faţă şi nori încăieraţi deasupra. Primesc avertizare pe telefon cum că ar mizgura (ar picura) în Oraşul Mort. A. vrea să ne întoarcem.
- Mergem ! :D Nu mai e mult. (asta am spus-o eu)

Intrăm în Lipova şi ploaia se porneşte.
- Hai să ne întoarcem, norii n-or ajuns încă pe drumul spre casă. (A.)
- ...Păi...nu ştiu...hai să mergem...(eu)

Ne întoarcem puţini metri...apoi, A. mă întreabă:
- Chiar vrei să mergem?
- Daaa! :D (eu)

Şi ne întoarcem iar din drum, pregătiţi sufleteşte pentru ”potopul” ce va fi. La început au fost doar câţiva stropi inocenţi. Apoi, perversismul a crescut în nori şi a aruncat ceva stropi mai mari. Nu contează! Ajungem la intersecţia mare - una din drumuri duce spre podul nou din Lipova. O luăm drept înainte. În vreo 5 minute suntem la piaţa nouă. Mă dau jos de pe biţă.
- Să nu stai să te târguieşti (:))). (A.)
- Nu, intru, cumpăr, plec. (eu)
Intru în piaţa nouă şi privirea mea caută ”ruşii” şi taraba lor. Dar nu sunt. Nimic ce ţine de domeniul tehnic (mecani, electric, electronic) nu se află înăuntru. Doar oameni ce îşi vând legumele şi fructele. Perfect. Arunc o privire de complezenţă şi ies, la fel de repede cum am intrat. Mă îndrept înspre biţă şi zic: ”No russians!”. Chiar înainte de a pleca, însă, ochiul meu surprinde taraba lor. Lângă piaţa nouă, nu înăuntru. Perfect. Arunc un ”şprint”, salut, întreb de pompă, plătesc, ies în viteză. Bicicleta e aşezată, ca şi cum am pleca instant. Am sărit pe ea ca pe un cal, din spate, am dat jos propta şi am prins cormanele în mâini. Tare faza. Ca şi cum sufletul meu de sălbatic veşnit tânăr s-ar fi aprins din nou.
- Încotro? (A.)
- Acasă! (eu)

Am ocolit intersecţia - bravo A. pentru scurtătură! Părea să fie o zi faină, astăzi. Dar am uitat un fapt: e 20 iulie. E sf. Ilie azi. Da, sfântul cu ploaia! Tunete se aud cumplit peste Oraşul Mort. Iar noi ”dăm bice cailor”. Trebuie să ajungem cât mai repede acasă. Am întâlnit şi poliţiştii. Se plimbau şi ei cu maşina. Nimic mai mult. N-am io treabă cu ei. Depăşesc cum şi ce vreau eu!!! Nimeni nu ne poate opri! Ajungem pe şoseaua ce duce înspre casă. Ei bine, aici Ilie ne-a prins.

Stropi mari ne doboară. Dar nu ne pasă! Asta e aventură! Norii să vină, ploaia să cadă. Iar eu voi dansa cu biţa mea veche prin ploaie şi stropi datoraţi maşinilor. Cunoscutul cântec de la ştrumfi se aude pe lângă biţele noastre, urlete de vânători sălbatici - sau indieni în căutarea pradei lor - acoperă şoseaua. La jumătate de drum, A. mă întreabă cât e ceasul. ”16:33”. Am făcut, deci, 13 minute din ”Rusia” până la jumătate de drum. ”Recordurile îs făcute pentru a fi doborâte!” (A.).

Ajungem, în final, în sat. Pe partea dreaptă, aceiaşi oameni dintotdeauna, la cârciuma cea mai veche din sat. Îi salut cu un ”salut” şi o mână ridicată - cu un tricou ud de tot. Râsete, zâmbete. Dacă zic ceva naşpa, dă-i în căcat, vorba mea. Facem un PIT-STOP la SMT din nou. Acolo era, surprinzător, şi frate-meu.

Well, o altfel de experienţă decât cea de acum un an (aproape). Pentru a o citi, click aici.

PS: Mersi sf. Ilie pentru ploaie.

■ Twisted Dreams II

”Pana me', asta e!” (Buty)

Vise. De mult timp nu le mai suport. Vreau sa le fac în continuare. Dar, uneori, nu le mai suport. Aş vrea să ştiu cum iau naştere, de la ce gând pornesc, unde se-nfiripă ideea, unda se naşte imaginea şi cât de real e tot tabloul descris. Şi, mai ales, dacă acea bucată de film de aproape 8 ore are vreo însemnătate în viaţa de apoi - după trezire. În viaţa reală. Ca un nemernic fără scop. Ca un nemernic fără scop stau pe un scaun de vreo săptămână bună. Lumea mea se numără în imagini. Imaginile pe care le măsor prin geamuri. Fără chef. Lene. Lipsit de viaţă. Precum un moş de vreo 80 de ani. Chit că şi ăla mai are chef de a se zbengui puţin... Toată chestia asta cu firele de păr mi s-a urcat în cap. Amorţeală. Gândurile-mi zboară departe. Dar corpul rămâne aici. Inapt.

O scurtă lectură despre starea precară a Băilor Herculane. Şi apoi, inevitabil, somnul. Adorm instant. Şi apoi, cine ştie pe la ce oră, începe al n-şpelea vis. Singurul pe care mi-l amintesc. Eram eu, înainte printr-un oraş mare - probabil Arad sau Timişoara -, plimbându-mă - sau întorcându-mă acasă- cu ceva motocicletă. Apoi mă trezesc la Lipova, pe o stradă cunoscută - cel puţin, la nivel de subconştient, căci în vis arăta altfel dar eu eram convins că acea stradă e -. Intru la nişte ”cunoscuţi” şi aflu, cu stupoare, că aici locuieşte o colegă de facultă' de-a mea (chit că nu e deloc adevărat, dar visele sunt vise). Toate bune şi frumoase. Probabil o soră de-a sa. Îmbrăcată într-un păr de culoare aurie şi ochii verzi. Părul lung, privirea dulce.

În primă fază, mă priveşte mult de tot. Apoi eu îmi iau zborul la nu ştiu ce magazin. La întoarcere, blonda în chestiune mă prinde, îşi răsuceşte braţele în jurul gâtului meu şi nu mă mai lasă să plec. Legaţi pe vecie, right? Astea-s vise triste. Vise în care eul din vis dă lovitura. Visul în care eul se transformă şi devine un perfect agăţător şi un adevărat cuceritor. Fără remuşcări. Fără frică. Fără nereuşite. Cu gândul că va reuşi. Sau, mai simplu, nici nu se aşteaptă să fie agăţat - şi totuşi i se întâmplă. Şi, când se întâmplă să fie agăţat, e agăţat numai de ”specimene drăguţe” ale sexului frumos. Ciudat. Ca şi cum aş vorbi de un alt eu. Poate chiar e altul. Poate e partea mea care ar vrea să iasă la lumină. Dar nu o pot lăsa. Cine ştie.

Mai sunt visele în care toată lumea are pretenă şi domnişoară de companie. Cu excepţia subsemnatului. Atunci sunt vise mai reale. Oricum, într-o direcţie sau alta, sunt ambele două tipuri de vise ”naşpa”. Pentru că fie amplifică sentimentul din viaţa reală - şi o face în cel mai jalnic mod -, fie se abate rău de la purul adevăr al fiecărei zi...Vise sucite. Ar trebui să încerc să fac acel vis să devină realitate. Căci un tip deja e adevărat. Doar cel cu acele cuceriri fără prea multă muncă ar mai rămâne de realizat. Bună glumă. Bună de tot.

■ Fear

Înainte de a-mi începe prelegerea, am adăugat o serie de definiţii şi categorizări, luate de pe wikipedia (din păcate, de pe wikipedia din România, unde informaţiile sunt puţine, extrem de puţine!).

Frica este un mecanism de supravieţuire ce apare ca răspunsul unui om la o ameninţareconcretă, de obicei negativă. Frica este legată de anxietate. Aceasta depinde de persoană şi poate varia de la prudenţă la fobie şi paranoia. Ea ţine de mai multe stări, printre care grija, anxietatea, teroarea, paranoia, oroare, panică.

O frică de o intensitate extremă, persistentă, sesizată de către subiect ca fiind iraţionlă se numeşte fobie. Fobia este determinată de prezenţa sau doar anticiparea prezenţei unui obiect, a unei vietăţi sau a unei situaţii.
Fobii:

• Agorafobia este frica de spaţii din care ar fi dificil de ieşit sau în care ajutorul altei persoane ar fi greu de obţinut.
• Ranidafobia este frica de broaşte
• Bibliofobia este frica de cărţi
• Sociofobia este frica de comunicare
• Xenofobia este frica de străini
• Islamofobia este frica de cultul islamic
• Chemofobia este frica de substanţe artificiale
• Hematofobia este frica de sânge

Alte informaţii se găsesc aici.

Frica. Întotdeauna a fost cu noi. Sub o formă sau sub alta. Şi întotdeauna va exista. ”Trebuie să-ţi fie frică doar de frică însăşi...”. Zicere stupidă. Crezi, cititorule, că în adâncul sufletului tău nu ai nicio frică? Te crezi cumva un erou fără pată şi fără frică? Eu nu cred. Numai cei care au trecut prin multe şi s-au obişnuit, numai ei pot să se intituleze aşa. Sau, mai bine, şi ei sunt pătrunşi de o altă formă de frică. Nimeni nu e scutit, în final.

Frica. Frică pentru moartea ce va surveni. Frica de a nu te îmbolnăvi cu o boală incurabilă. Frica pe care ţi-o inspiră aspectele din viaţa de zi cu zi. Şi astea-s doar o parte. Frica pe care ţi-o inspiră filmele de groază şi jocurile sunt un alt tip de frică. Dar astea-s doar tâmpenii. Aş vrea să văd ce ai face dacă ai trăi unele evenimente din acele ”bucăţi de artă” de ficţiune. Să simţi pe propria-ţi piele evenimentele petrecute acolo. Să le simţi de când te ştii. Să le vezi şi să le auzi zilnic, mai ales în zilele de vară. Să simţi cum inima îţi bate cu putere la orice mişcare a vântului, la orice vorbă rostită. Să simţi tensiunea dintre unii şi alţii precum un trăznet loveşte puternic pământul sub picioarele tale. Să trebuiască să-ţi imaginezi scene reale ce se petrec în jurul tău, la doar câţiva metri, să simţi cum faptele tale necurate te bântuie noaptea. Să simţi cum cele mai mari frici ale tale te persecută fără oprire şi tu nu te poţi împotrivi. Să simţi cum imposibilităţile din viaţa de zi cu zi îţi apar în vise. Cum amplifică sentimentul de scârbă, atunci când îţi fac faze asemănătoare celor din viaţa reală. Mai rău, atunci când visezi lucruri ce nu se întâmplă în viaţa reală, lucruri pe care le-ai dori şi ştii că nu le poţi obţine în viaţa reală - e mai rău.

Toate sunt treburi comune multor oameni. Dar lasă-mă să închei postarea prin a-ţi zice că ceea ce eu numesc normal în fiecare zi, tu ai numi-o frică. Iar ceea ce tu numeşti normalitate s-ar putea să sune precum o banalitate pentru mine.

Death is just the beginning. Fear is just beyond it.

■ Sfârşit de an 3

6:44 PM
Cam aşa. Soarele încă e puternic afară, regatul său e încă în picioare. Topeşte totul în cale. Stau ”închis” în cameră, cu muzica rock învăluid întreaga casă singuratică - Stone Sour. Până ieri eram cu inima în flăcări, aşteptând un răspuns. Şi, în final, l-am primit. Ultimul examen a fost luat. Iar eu am scăpat de anul 3 de facultă'. 3 down, 1 left.

A fost un an ... nu chiar extrem de greu. A fost un an în care cheful nu prea a existat, probabil asta e explicaţia cea mai bună pentru rezultatele mele nu extrem de bune, bunicele. Da!, eu sunt de vină. Convins că ”fuziunea” ce a urmat în anul 3, în care cei din seria A şi seria B s-au ”contopit” şi s-au despărţit în două facţiuni principale (ca şi un fel de ”divide et impera”), ar fi putut, cumva, să schimbe ”situaţia” mea sentimentală. Ca şi cum lucrurile ar fi luat-o de la capăt, ca şi cum totul ar fi un nou început... Maybe I was wrong.

În anul 2 am învăţat să îndur. Am învăţat să fiu rece până în măduva oaselor. Să nu îmi mai pese de refuzul psihologic al unora şi altora - chit că există, întotdeauna, o fărâmă de vină personală. Dar asta e poveste veche. Am învăţat să privesc înainte, să scuip peste acel trecut trist, acel trist trecut petrecut pe ”tărâmul făgăduinţei” deşarte şi să merg mai departe, indiferent. Cinic, nu ? Ei bine, presupun că trebuia să fie şi ceva de genul. Trebuia să învăţ şi legea ”Nu tot ce zboară se mănâncă” sau legea ”Nu te lăsa sedus de prima care apare” sau ”Nu te arunca în braţele disperării” sau alte legi legate de acestea. Rahat. Credeam că în anul 3 o voi lua de la capăt. Credeam că porţile mi se vor deschide. Dar nu a fost să fie.

Mea culpa. Mea culpa pentru a nu fi obişnuit cu acel lucru ”banal” numit ”curtat”. Mea culpa pentru că sunt aşa indecis. Mea culpa că sunt atât de gânditor. Mea culpa pentru tot. Porţi s-ar fi deschis, dacă aş fi apăsat pe cleanţă mai tare. Dar, şi dacă am făcut-o, pe uşă scria ”ÎMPINGE” şi nu ”TRAGE”. Asta e. Tâmpenia mea şi ”neştiinţa” mea. Ceva ce ar trebui să se dobândească undeva prin liceu sau, mai rău, şi mai înainte (cu vremurile ce curg acum). Ei bine, eu am fost ocupat cu altceva. Nu am avut timp de acordat acelor gânduri, atunci. Rezultatul se prea vede astăzi. ”Singur cuc” e doar un eufemism. Dar asta e. Mi-am creat soarta prin propria-mi frică. Acum e timpul să plătesc consecinţele. Şi există o singură consecinţă tâmpită: singurătatea...

A fost un an nou. A fost un an în care noi lucruri au pătruns în capul meu şi multe acţiuni noi au fost întreprinse. A fost un an în care am văzut miracole pe care niciodată nu mi-aş fi imaginat că vor dura. Miracole care, până la urmă, s-au dovedit a dura puţin, după cum a calculat şi subsemnatul. Măcar acolo am avut dreptate. Dar unele lucruri încă se petrec. Unele par a fi ţepe continue în inima subsemnatului. Dar voi trece peste. Voi trece peste tot. Şi, dincolo de podul acesta întunecat, lumina zace, neatinsă. Pură. Cumva, va deveni lumina mea. O voi îmbrăţişa. Puterea e doar la mine. În mâinile mele doar. Cumva, îmi voi schimba soarta singuratică...doar...orice om merită să nu fie singur, nu ?

Şi, dacă nu e să fie...

■ Cum se poate schimba totul

”În inima sa, orice bărbat este un mustang sălbatic şi fără frâie.” (Chris O'Donnel, The Bachelor -1999)

Da. S-ar putea să sune ciudat. Dar e chiar aşa. Orice bărbat, în inima sa, preferă să fie liber şi fără responsabilitatea de a avea o femeie pe lângă el în mod constant. Şi, cel mai evident, să o aibe doar în momentele super necesare. S-ar putea să sune urât, dar cam aşa e. S-ar putea să iasă la suprafaţă adevărul crunt că bărbaţii sunt nişte nemernici. Dar nu e aşa.

Deci, bărbatul e, la început, TOT. Deţine puterea asupra propriilor dezicii, face ceea ce vrea, ascultă ceea ce vrea, îşi cumpără ceea ce vrea, merge la plimbare când vrea, singur sau cu cine vrea, merge la bere cu tovarăşii, merge singur şi nestingherit unde vrea, conduce cum vrea, joacă ce vrea, etc. Bărbatul mustang e liber, nimeni nu îl ţine în frâu. Nu există limite la ceea ce poate să facă, la ceea ce poate să îşi dorească. Şi, atunci când lumea i se pare la picioare, când Universul i se închină şi Soarele îl salută înainte de toate pe el, atunci, în acel moment de fericire maximă, apare EA.

Sigur. EA. Acea persoană care îi va schimba viaţa. Şi el nu îşi va da seama decât la momentul dramatic al despărţirii. Bun, apare ea. Bărbatul Mustang se opreşte din activitatea sa cotidiană şi rămâne pe loc pentru a o privi. Se îndrăgosteşte nebuneşte de EA şi simte că ar face orice doar pentru a rămâne cu ea. Şi NUMAI cu ea. Efectele ? Mustangul începe să îşi piardă dexteritatea, libertatea sa începe să fie doar un vis dramatic, undeva noaptea - nu cumva să se gândească la aşa ceva ziua! -, ieşirile cu prietenii sunt tot mai rare sau nu mai există deloc. Beţiile trase din plăcere devin acum o dulce amintire a rebelului de altădată. Acum e doar o beţie tristă, trasă singură la disperare.

Rockul nu mai e bun, e prea zgomotos. Tricourile cu formaţiile preferate (de obicei, negre) nu mai sunt bune, sunt urâte şi nu sunt potrivite. Frezura nu e bună, trebuie retuşată. Ciocul nu mai stă bine acolo, dă-l jos. Privirea nu e bună, nu mai eşti rebel, eşti ”adoptat” de către EA. Şi mustangul devine doar o amintire. Sălbaticul din el, acel neînfricat, care seducea pe oricine, ajunge o persoană banală, ideile lui - amintiri, muzica lui (dacă e rock!) - zgomot ce nu mai trebuie difuzat, privirea lui, modul său de a se îmbrăca - lucruri ce ajung în naftalină. Şi atunci, ochii i se moaie şi parcă vede preeriile de altădată, porţile ce se deschideau oriunde.

Şi, atunci când EA îl părăseşte (dacă se întâmplă, s-ar putea să nu se întâmple până la final!), îşi dă seama că trebuie să o ia de la capăt, pe drumul vechi. Al mustangului sălbatic.

Ok. Caz real.
În clasa a XII-a am avut ocazia de a călători prin imensa noastră ţară. Şi, pe unde am călătorit, pe unde am ajuns, am întâlnit o persoană cu care m-am înţeles bine. Era mai mic ca mine cu vreo 2-3 ani. Eram amândoi 2 lupi singuratici, nu aveam pe atunci probleme cu jumătatea magică care să ne umple sufletele. Făceam bancuri, vorbeam fără rost, ne bucuram cum puteam - în puţinul timp pe care l-am petrecut în vacanţa aia -. Şi, acum câteva zile, am intrat pe blogul lui şi m-am trezit cu poezii de dragoste şi statusuri romantice...

El, care îşi bătea joc de orice frază. Lovit de trăznetul iubirii. Şi schimbat. Îmi vine să zic ”vai şi amar”. Cum se poate schimba totul. Să fie din cauza fricii de a nu o pierde?! Să fie din cauză că vrei să o faci cât mai atrasă de tine ?!

Cât mă priveşte pe mine, eu sunt un mustang sălbatic, încă. Din păcate, unul mai singuratic, fără femele mustang pe lângă mine, asta e. Dar dacă e să fiu străfulgerat de ceva, aş vrea să îmi păstrez stilul de viaţă. Mai ales spiritul de rocker şi cheful de a mă îmbrăca după bunul meu plac.

PS: Chiar vreau să văd cine poate doborî spiritul de mustang sălbatic pe care îl am eu. Mă îndoiesc că există acea persoană.

■ CS: Reloaded

”Dacă îţi mai iei arma aia...jur că îţi dau ban!”
(CS player)

Nu sunt un mare jucător de CS. În decursul ultimei săptămâni m-am străduit să joc cât mai bine şi, în ultimele zile, chiar am reuşit să îi ”frăuiesc” pe ceilalţi (a ”frăgui”: a da ”frag-uri”, a omorî în cadrul unui shooter, adică într-un joc cu împuşcături). Ceilalţi erau de obicei tero, mie îmi place să fiu din cadrul trupelor anti-tero. Ok, nu mai ştiu exact când s-a întâmplat treaba asta. Probabil joi sau vineri. Pe acolo.

Eram din nou în CS, în loc să îmi văd de învăţaţ pentru prezentarea 2 la ultimul examen pe care îl aveam. Asta nu pentru că nu sunt obişnuit cu şcoala - din contră - ci doar pentru că e vară, cheful meu plecase departe, cu soarele, cu vântul, unele tâmpenii mă asaltau prin creier...Şi eu nu puteam să ţin piept cu toţi aceşti ”duşmani”. Am ales să fac ceva prin care să îmi mai treacă supărarea. Cât de cât. Am intrat în CS, am ales să fiu Counter-Terrorist şi am început să fug hopa-ţopa prin hartă, de cele mai multe ori cu arma mea preferată - un shotgun care trage gloanţele una după alta.

În tot timpul pe care l-am jucat în CS, aveam armele mele preferate (un AK-47, un M4-Carabine, un CRUGGER sau BULLPUP, un DESERT EAGLE). Dar, în săptămâna aceasta de gaming extrem (CS dimineaţa, CS în timp ce mâncam, CS noaptea pâna la 3-4-5), mi-am găsit o nouă armă, mai eficientă decât celelalte, cel puţin la distanţă mică - SHOTGUN-ul de care vorbeam. Aşadar, îmi luam SHOTGUN-ul în mână şi mă apropiam de baza lor, a teroriştilor. Ideea e că îi prindeam mai tot timpul, fiind aproape şi cu shotgun-ul în mână. Normal că treaba asta trebuia să enerveze pe cineva, mai ales dacă se întâmpla în mod repetat. Well, se pare că persoana care s-a enervat să fie un admin al serverului (avea un nickname gen ioioio sau ceva de genul).

Prima lui măsură anemică împotriva subsemnatului a fost un kick, adică m-a scos de pe server şi trebuia să mă reconectez. Răspunsul său pentru kick? ”R..., dacă mai îţi iei arma aia, îţi dau ban! Să nu zici că nu ţi-am spus!”

Ce tâmpenie. Nici nu era o armă prea specială. Era o banalitate de armă pe care nici nu o alege nimeni fix pentru slabul randament pe care îl dă la depărtare. Dar domnului admin îi era ciudă că cineva putea să i-o tragă de mai multe ori în acelaşi loc, cu aceeaşi tenacitate. Am aflat mai târziu că omul joacă de 5 ani pe serverul complexului. Şi încă e vulnerabil la începători cu shotgun-ul în mână (EU, bă!) şi se şi enervează, pe deasupra. Ratatu'. Măcar s-a făcut de căcat cu ameninţările lui, toţi jucătorii au văzut mesajele lui. Dă-l în căcât de ciudos. Io că muream la începutul săptămânii non-stop, că era cu sau fără codări moartea survenită, nu am zis nimic, am înghiţit şi am mers mai departe. Se pare, domnule admin, că în 5 ani de gaming (şi de facultă') nu ai învăţat ce înseamnă răbdare.

Ok. Şi, pentru deliciul fanilor CS şi a comediilor animate, un filmuleţ de pe YouTube despre Counter Strike:

■ Călătorie înapoi acasă VIII

”AMR-ul ? Zero ? Sau ai minute pe plus, acum ? :))”
(CD)

Viaţa de student. Cea mai frumoasă epocă din viaţa omului modern. Petreceri, drumeţii. Încercări de tot tipul. Experienţe noi, pretene - o multitudine. O multitudine de aventuri de tot tipul. O mulţime de porţi ce ţi se vor deschide... Şi tu vei fi eternul student fericit. Bullshit.

Deja nu mai suportam. Sesiunea nu a fost extrem de stresantă - poate că nu m-am stresat eu destul, asta e altceva - dar, şi aşa, lucrurile păreau să fie tot mai sufocante. Nu mai rezistam. Nu mai suportam mirosul de cameră, nu mai suportam mirosul de cămin, nu mai suportam acea închisoare a sufletului. Nu mai suportam să stau pe geam seara si să privesc pe geam cuplurile de îndrăgostiţi, mână în mână, braţe în braţe, buze în buze... Viaţa de student e cea mai faină... Yeah, right. Viaţa de student ţi-o faci singur. Yeah, right.

Împăcat cu gândurile mele, aproape. Mă ridic din adâncimile în care mă bag de foarte multe ori. Şi mă ridic iar. La nesfârşit. Dar asta e ultima luptă. Ultimul examen. Şi apoi voi pleca acasă. În sfârşit. Ajuns în pragul disperării din cauza timpului pierdut, din cauza examenului ce avea să urmeze, mi-am zis: Totul sau nimic. Mi-am cumpărat o sticlă de Mountain Dew la 2,5 L şi mi-am pus gânduri sinistre în minte. Cel mai clar dintre ele era faptul de a nu dormi toată noaptea, de a citi pentru examen. Şi, în final, de a merge direct la examen. Presupun că lucrurile nu decurg întotdeauna aşa precum ţi-ai dori.

Printr-o rememorare a timpului trecut - prin intermediul profilelor de Hi5 ale foştilor colegi, prin măsurarea lungimii coridorului căminului, prin vreo 2-3 ore de CS nocturn (sau matinal, cum preferaţi), timpul a trecut, fără să mă aştepte. E ora 4:30 AM. Obosit. Arunc sute de ml de Mountain Dew în corpul meu secătuit de oboseală şi foame. Îmi fac câteva de felii de pâine cu pateu şi îmi mai alin durerea. Încerc să mai să mai citesc ceva. Cu greu mai desluşesc ceva. Căile neuronale sunt aproape moarte. Vreau somn! Dar nu are rost acum. Nu mai are rost.

11 AM. Într-o sală nu tocmai potrivită pentru un examen. Sunt un zombie în devenire, sunt luptătorul ce nu doarme de zile întregi. Sunt eroul care încearcă să-şi schimbe soarta printr-o prostie colosală. Dar ce e făcut, e făcut deja. Nu îmi rămâne decât să mă întorc în castelul meu de gheaţă şi să încep împachetarea finală. Mă mişc cu greu. Dar merită. Şi dacă ar fi să mor de somn, de foame, de durere de stomac şi cap, dar voi muri împăcat! Maşina soşete şi urc toate bagajele. Nu îmi iau rămas bun într-un mod prea plăcut. Dar nu contează. Lumea ce trebuia salutată a fost salutată. Restul vom vedea în viitorul apropiat...sau cât mai depărtat.

Înainte să ies din cămin, CD mă opreşte la uşă şi mă întreabă: ”Cât e AMR (Au Mai Rămas)-ul? Zero? Sau acum eşti pe plus? Vacanţă plăcută şi ne auzim”. AMR-ul avea de-a face cu statusul meu de pe messenger - 10h sau 20 h şi tot aşa - câte ore mai trebuiau să treacă până când voi ajunge, în final, acasă. Trecând printre n-şpe miile de cărări şi scurtături pe care le-a făcut pretenul cu maşina - doar pentru a ajunge în acelaşi punct din care pornise - şi căldura de afară şi durerea mea cumplită de stomac (nesomn+foame = durere), am ajuns, în final, pe meleagurile judeţului meu. Asta se vedea şi din cauza străzilor foarte ”bine întreţinute”.

Dar nu mai contează nimic. Deocamdată. Sunt acasă. Asta e cel mai important. Şi e, sper, vacanţă până în octombrie când începe ultimul act al vieţii mele de student.

O zi faină!

■ Deratizare 3

"Păi ştiu că trebuiau să fie aici între 8 şi 10...şi s-o făcut 3 în p... mea!” (un şăf)

Prin multe lucruri am trecut în 3 ani de facultă' (lucruri noi, mă refer). Multe din aceste lucruri s-au petrecut în ”frumosul” meu cămin. După câte s-au întâmplat şi câte nu s-au întâmplat, ar fi trebuit să fiu deja obişnuit cu ”fiţele” datorate unor ”erecţii” pre-nocturne ale unora. Prin deratizare am mai trecut anul acesta. Din această cauză am ajuns la o anume concluzie, greşită, în final - că nu va mai avea loc o deratizare în cursul acestui an. Eroare.

În această sesiune am avut ”onoarea”, marele ”privilegiu” de a merge la ”vot”. În cadrul căminului. Pentru a ne alege şeful de palier. Cum fostul şef de palier nu era în cămin (şi, după cum aveam să aflu mai târziu, nici în ţară), noul candidat şi-a putut face ”campania” nestingherit, lipind ”plinate” pe toate uşile palierului, intrând în camere şi invitând cazaţii la vot. Normal, invitaţia a avut şi o parte subiectivă. Cel mai tare argument adus în joc de noul candidat la tronul şefiei de palier a fost următorul: ”mai ştii cum e H., atunci cu deratizarea. Noaptea la două se pun afişele că a doua zi vine deratizarea?! Mă votaţi pe mine, dacă vreţi...”. Da. Informarea palierului în legătură cu deratizarea. Cea mai tare chestie. Ei bine, după ziua de ieri, mi-a venit în minte pretextul adus de noul candidat - care, între timp, a devenit, în mod inevitabil, noul şef de palier: deratizarea.

Perfect. Ei bine, din câte îmi amintesc eu, fostul şef de palier afişase treaba cu deratizarea pe la 10 noaptea. Whatever. Ieri seara, cam pe la aceeaşi oră, CC s-a întâlnit cu noul şef. Niciun afiş. Doar prin viu grai: ”Mâine de la 8 la 10 dimineaţa e deratizare. Să mutaţi frigiderul doar, acolo vor da cu soluţie.”. Concluzie: niciun afiş. Nici la etajul meu, nici la altele. Doar prin ”viu grai” o veste atât de importantă trebuia să curgă pe la toţi. Doar informaţia asta e o operă din popor, trebuie să se transmită din generaţie în generaţie prin viu grai. Rahat.

Plan de fugă: Nu le deschidem de dimineaţă. Vrem somn. Plan de fugă 2, în caz că vor bate la uşă şi vor încerca să deschidă uşa: lăsăm cheia în uşă. Problem solved. Am visat lucruri ciudate. Dar nicio deratizare la ora stabilită. Clar. Suntem în România, Ţara Nimănui, orarul e doar o chestie birocratică, nu există în realitate. Orarul şi-l face fiecare, în funcţie de cheful matinal. Astfel, pe la ora 14-15, vin şefii să avertizeze fiecare cameră în legătură cu deratizarea. ”Credeam că vin între 8 şi 10 dimineaţa” - fac eu. ”Păi, ştiu că trebuiau să fie aici între 8 şi 10... şi uite, s-o făcut 15 în p... mea!...Băh, închideţi geamul, tot şi plecaţi o oră la plimbare, soluţia asta e mai tare, e altă firmă de deratizare asta. Hai, hai!”.

Asta e. Părăsesc cameră cu un teanc de foi şi îmi găsesc locul în parcul de Mecanică. Şi nu sunt singur. Mulţi alţi colegi de cămin mi s-au alăturat. E deratizare. Şi e ”pe bune”. Rahat românesc de 1 ban (păcat că folosesc expresia asta, bănuţii ăia sunt chiar ”luminoşi”). Atât.

■ CS Nights

”Zice că nu am fost cu ea la bine şi la rău.”
(SAM)


Muzică. Muzică în sufletul meu. Disturbed. Ca să fiu mai precis. Singura alinare pe care o am atunci când stau singur în camera unui cămin uitat de lume. Muzica rock. Ca un al doilea flux de sânge, încărcându-mă. Din când în când, barba lăsată de vreo 2 săptămâni mă ispiteşte şi trebuie să o frec, provocându-mi, în cel mai rău caz, vreo iritaţie. Rahat! Nu mai contează. Cu barbă sau fără, rezultatul e acelaşi. Dar nu sunt aici pentru a discuta de aceeaşi problemă.
Nu am fost niciodată prea bun la Counter Strike (CS), deşi primul meu contact a fost cu mult timp în urmă. Undeva pe la sfârşitul clasei a VIII-a. Pentru cine nu ştie, e jocul ăla predominant multiplayer, în care jucătorii sunt împărţiţi în 2 tabere: terorişti şi trupe anti-tero (counteri). Şi taberele se bat între ele şi end of the story. Asta e pe scurt. Aşa. Ziceam că rădăcinile mele ca jucător de CS se găsesc undeva prin clasa a VIII-a, în vacanţa după aceasta. Luasem examenul de capacitate şi intrasem la liceu, la secţia de real. Eram foarte fericit şi împlinit cu mine însămi. Erau alte zile atunci. Sigur, şi atunci luptam pentru ceea ce vroiam - dar era mai uşor, poate cantitativ. Sau, cine ştie... Mi-am permis să mă recompensez pentru efortul depus cu zile petrecute în oraş, cu frate-meu, la un club de net. Măcar atât. Ţin să menţionez că aveam acasă un Pentium I, pe care nici nu mergeau jocurile ce prin 2001-2002 făceau ravagii. Pentru că, până la urmă, în perioada aia dominau jocuri cu mouse (mă refer la shootere) gen Unreal Tournament 2oo2, Counter Strike şi altele.

Eu şi frate-meu ne alegeam întotdeauna în aceeaşi tabără - când se putea. Din păcate, oponenţii noştri nu erau foarte evoluaţi - sigur, erau băieţi mai mari ca noi care jucau (cum erau adminii de pe acolo) şi începeam să ne cunoaştem, încet-încet. În fine, când eram eu cu frate-meu (care era mult mai mic decât mine), câştigam mai mereu. Ne coordonam mişcările, ne înţelegeam şi toate cele. La un moment dat, în acea epocă de aur, primisem amândoi o anume poreclă. ”Cine sunteţi voi, măh, fraţii Harley Davidson?!”. Dap. Au fost zile de aur. Au fost vremuri pe care aş vrea să le reiau, dar precum erau atunci. Căldură, spaţiu închis, semi-întuneric, CS şi vreo 2-3 melodii în background. Notă: Uneori erau şi manele în repeat-ul din Winamp.

Astăzi, lucrurile stau diferit. Nu sunt la fel de bun la CS, mai mult, sunt mai rău decât un începător. Asta pentru că nu am mai avut chef/timp să mai joc CS în liceu. Nu am mai experimentat oponenţi umani. Şi mi-am pierdut dexteritatea. Acum vreo 2 săptămâni am fost acasă. Cu ocazia asta, mi-am luat de la frate-meu un kit de instalare pentru CS 1.6. Cine ştie ce-o fi fost în mintea mea. Probabil visam deja la o renaştere ca mare jucător de CS. În fine, abia acum câteva zile m-am pus să joc ceva mai serios.

Ieri fusesem ”invitat” să părăsesc serverul pentru că eram varză - le-am urat ”o zi bună” celorlalţi jucători şi am ieşit. De parcă ei ar fi semizei şi eu nu aş avea dreptul de a juca CS precum ceilalţi muritori din complexul ăsta. În fine, am ieşit şi mi-am văzut de treabă. Dă-i-n căcat, vorba mea. Azi-noapte m-am simţit super naşpa. Presupun că e din cauză că nu sunt în stare să mă bag în seamă cu o fată, să o fac să simtă plăcere în a conversa cu mine. Sau, mai mult, să fie ea doritoare de a vorbi cu mine. Şi când mai vezi şi vreun status anume...ca şi cum ţi-ar fi răspuns la toate ”tâmpeniile” pe care încerci să le îndrugi pentru a te băga în seamă...pana mea. Te laşi de meserie, saluţi şi ieşi, nu are rost să insişti şi să te faci de cacao. Am ieşit şi eu, pe la vreo 2 noaptea, cu gândul că voi adormi liniştit...de unde...

Am intrat în CS. De data asta a fost bine, am reuşit să fac pe mulţi (a face pe cineva în CS: a-l omorî, a-l decima, a-i trage un glonţ final, a-l doborî, etc. etc.). Şi mă simţeam chiar bine. Muzica de la Iron Maiden urla în boxele mele bătute de soartă şi eu eram cu shotgun-ul în mână sau cu pistolul, încercând să obţin un loc cât mai bun în listă. Ok, la un moment dat intră unul SAM pe server şi începe să omoare ca nebunu' tot ce prinde. Era partener cu mine iar după fiecare kill, se apropia de mine şi scotea lama şi încerca să mă doboare (damage-ul e nul pentru coechipieri). Dar continua să facă pe nebunu' pe hartă. Până la un moment dat când ne-a scris mesaj şi ne-a zis ce are. ”M-a părăsit gagica...”.

Acuma era mai clară nebunia lui. Săracul. Atunci, i-am scris: ”bah...macar ai avut pretena”, şi în următorul: ”eu nici atat nu am”. Unul dintre ”duşmani” scrie: ”cel mai tare raspuns :))”. La care eu îi răspund prin ”:))”. L-am întrebat şi din ce motiv l-a părăsit. Răspunsul: ”zice ca nu am fost cu ea si la rau...”, ”sunt putin distrus”. Zicând acestea, s-a enervat şi mai rău, omorând pe duşmani non-stop şi scriind, după fiecare sfârşit de rundă ”da' io imi bag p...”.

Săracul om. Măcar CS-ul să îl mai calmeze. Pe mine a reuşit, cât de cât. La ora 5 dimineaţa eram gata să pun capul pe pernă şi să salut această lume. Dar faptul rămâne. Acelaşi neinteresant sunt, incapabil să mă integrez în lumea lor, a femeilor. Căcat. Punct.