■ Safe Return

"Pfff... Miros caracteristic.” (Buty)

N-am putut , în ciuda eforturilor pe care le-am depus, să pun capăt ”sentimentului”. Acel sentiment omniprezent, acea vagă derută, acel voluptuos sărut al confuziei. Toate gândurile se îmbină armonios într-o suavă (şi, totuşi, sumbră), melancolică melodie. O melodie tristă, o melodie în care trădarea e la ordinea zilei, stima faţă de propriul eu e doar imaginaţie şi lipsa simţului pudic e o vagă chestiune ce niciodată nu-şi va găsi locul. Dar cuvintele sunt de prisos. Sentimentul dincolo de cuvinte. Acela e cel ce contează. Credeam, în stupizenia mea acută, că acel sentiment şi-ar fi trăit veacul şi că lucrurile o vor lua pe altă cale - şi, pentru puţină vreme, am fost aproape convins de acest fapt. Dar lucrurile se întorc, mai tot timpul, în special primăvara, împotriva mea.

Ca un blestem născut în agonie. Ca o matriţă, o caracteristică predefinită, un infinit de asemănări care se răspândesc, sporadic, înspre mine. Sunt, în cea mai mare parte, vinovat. Nu voi lăsa ca acest lucru să mă frământe - teoretic, e un scop mizer de a-ţi exprima frustrarea (sau ”pentru a-ţi exprima frustrarea”). Dar, from time to time, e nevoie să spui stop şi să faci o pauză pentru a merge înainte. Sigur. Ar fi totul mult mai frumos dacă acel ”înainte” ar fi reprezentat de fiinţa supremă la care aspiri - acea bucată de rai pe care vrei cu tenacitate frenetică - deşi e doar la nivel iluzoriu şi pur ficţional - să o dobândeşti. Dar, vai mie!, sentimele se exprimă greu şi scrisul pe un amărât de blog începe să miroase, încet-încet, a pură agonisire de pietate şi suferinţă autoindusă. Marea parte l-ar considera aşa. O alta ar sugera ca sentimentele să stea ascunse, departe de mecanismele futile ale internetului. De acord cu amândouă părţile. Şi totuşi, nevoia de a scrie e, câteodată, diabolică. Inspiraţia criminală e magnifică şi nepunerea ei în practică e o pură irosire de duh inventiv. Cel puţin pe acest plan.

”Una cu ciocolată.”
Primesc cuvenitul dar - îngheţată de ciocolată - şi-mi arunc privirea înspre cerul senin ce neostenit bate deasupra Pieţei Operei (sau Revoluţiei) din Timişoara. Stoluri de porumbei se răzvrătesc în văzduhul putred de albastru, în timp ce clăririle se iau la harţă pentru hegemonia acestei bucăţi de paradis. E superb spectacolul şi luminile proiectate de soarele ce va da, în câteva ore, să apună, sunt grandioase. Îngheţata îmi trece repede prin intenstin şi-mi fac drum înspre sălbăticia Gării de Nord.