■ Roots

”Totul constă în încă una!”

Premisă: Fiecare are dreptul de a fi de acord sau de a nu fi de acord cu următoarele. Fiecare om e diferit dar are anumite caracteristici comune cu o anume masă de oameni. Aceasta de faţă e doar părerea mea, nu trebuie luată ca o lege general-valabilă.

Precum alte incipituri pe care le-am mai folosit în trecut, lucrurile nu au fost întotdeauna aşa, eu nu am fost tot timpul aşa. Dar, la un anumit punct din linia temporală, lucrurile s-au schimbat şi au apărut cărări, poteci, scurtături sau drumuri mai lungi decât drumul original, au apărut oportunităţi - majoritatea au fost luate, majoritatea acea specifică (ştiu, din nou!) a fost un eşec total. Şi, în orbirea mea, la un anumit punct din anul 3, mi-am schimbat păreri, păreri ce erau, într-un anume fel, cutume, legi proprii pe care mi le impuneam pentru a trăi într-o lume tumultoasă. Şi mi-am desfăcut legile dintr-un eşec, o încercare eşuată. Şi acel moment a fost destul. Gustul nu m-a scârbit pe deplin, dar nu era nici urmă de dulce în el. Era doar un lichid tâmpit, capabil să schimbe - în majoritatea cazurilor - dispoziţia celui ce se pune să deguste. Acea credinţă mi-a fost impregnată mult timp în cap. Mi-am dat seama că nu e aşa, într-un final.

Da, ştiu. Omenirea nu e pătată cu puritate, niciodată n-a fost, niciodată nu va fi. Mai mult, ”puritate” e doar un alt cuvânt scormonit în creierii unor filosofi prea plictisiţi de viaţă, prea ocupaţi cu întrebări ce trec peste barierele gândirii umane, încât să ”guşte” din păcatul impurităţii, păcat care se găsea, se găseşte şi se va găsi întotdeauna printre fiinţele omeneşti, un lucru de care, indiferent de mintea pe care o ai şi de ideologia pe care o adopţi, tot nu vei putea scăpa de el. Şi, astfel, acei definitori ai acestui cuvânt s-au definit puri prin neatingerea întregii suite de moravuri umane. Condiţia lor, motivele lor - nu e scopul postului. Ideea e că da, oamenii au avut, din cele mai vechi timpuri, nevoie de acel gram (pentru unii e mai mare, pentru alţii mai mic, pentru puri e inexistent) de activitate extra-curiculară, acel gram de fericire, acel gram de relaxare, de divertisment, de desfrâu, dacă e să îl împing la maxim. Distracţie.

Şi, da, mai tot timpul s-a apelat la o băutură alcoolică pentru a creea ”atmosfera” propice remedierii unei situaţii în care umorul era la pământ sau amplificării sentimentului de binefacere. În majoritatea postărilor anterioare am criticat acest stil de viaţă - dar am făcut-o nefiind în cunoştiinţă de cauză. Astăzi, după tot felul de peripeţii, majoritatea soldate cu nervi şi suferinţă auto-indusă de nereuşite, pot spune că da, alcoolul e de rahat. N-am băut niciodată să mă îmbăt, de cele mai multe ori am băut pentru a mă putea integra în societate - la cât de diferit sunt de restul lumii, e un pretext bun, integrarea - , am băut pentru a reuşi. Pentru a avea curaj, pentru a găsi cuvinte instant, pentru a părea interesant în faţa sexului frumos. Niciodată nu am făcut-o peste măsură şi tot timpul am fost lucid. Uneori, amplificarea era bună şi puteam să scot la iveală demonul curajos ce îşi are reşedinţa în suflet - acel demon care poate cuceri, care are argumente, care nu se dă bătut la un refuz... Şi rezultatul ? Nu a fost niciodată unul de durată. Au fost doar nervi, când, din nou, văzând haosul, trânteam sticla goală şi ieşeam la lună, călăuzindu-mi paşii înapoi înspre cămin, simţind venele cum fierb de ură, de neputinţă, de neajutorare din partea Divinităţii. Da, au fost momente şi momente şi cele mai urâte au fost cele mai elocvente.

E doar o iluzie. Ieşirile nocturne în spaţiul oraşului de pe bega, mai ales cele cu scop de cuceriri, sunt doar iluzii provocate de o anume cantitate de dorinţă, de singurătatea apăsătoare, de alcoolul care circula prin vene. E un mod de rahat de a petrece sfârşitul de săptămână, cu berea în mână, până dimineaţa, aşteptând miracolul în locuri dubioase, unde nebunia e aceeaşi, în fiecare sfârşit de săptămână - mai rău, cuceririle de azi, care sunt ale tale şi ”materialul” cucerit de tine, vor fi cuceririle de mâine, de alţii şi acelaşi material la care începeai să ţii s-ar putea să aleagă să meargă cu altcineva, acel altcineva care e mai bun decât tine. Probabil, starurile nu se ofilesc niciodată. Probabil că starurile sunt înlocuite de alte staruri.

Înapoi privind, la rădăcini, lucrurile erau altfel. Totul părea feeric, înţelegerea era foarte bună, glumele păreau, de asemenea, înghiţibile. Dar când apar terţe persoane în discuţie şi locul ce asigura supremaţia devine dispută de o competiţie inegală - atunci e timpul să pleci capul, să uiţi, să întorci spatele şi să nu mai scoţi un cuvânt. Nu eşti bun pentru o astfel de luptă şi consumarea pentru o fiinţă dornică doar de distracţie, seară de seară, doar pentru dragul de a o face ... N-are rost. Şi, în astfel de momente, îmi dau seama de adevărul ascuns dincolo de o sticlă de bere, sau mai multe.

E doar închipuirea că există curaj şi tupeu. Şi, dacă se întâmplă cumva să fie ceva, e fără folos când argumentele tale nu se ridică la un număr mai mare sau egal cu 1. Şi, după cum am mai spus, astăzi, cucerirea e a ta, dar mâine îşi va strânge trupul în jurul altuia, în jurul unuia mai bun. Iar dacă nu eşti făcut pentru astfel de situaţii, ar fi bine să te împaci cu gândul că a fost doar o noapte sau două şi să revii cu picioarele pe pământ şi să negi, pentru că e fără rost să te consumi pentru ceva ce nu are rost. Deal with it. Întorcându-mă la rădăcini, văd acum că acel tip de distracţie e doar o minciună, un joc cinic al sorţii, menit să te ridice din morţi şi să te omoare mai rău după. Când totul se transformă în prostie, în replici acide, în glume de doi bani şi în nimic, ei bine, e timpul să pui punct. Să pui punct acelui TOT unitar ce a fost definit. Şi să te întorci la rădăcini, unde lucrurile sunt mai simple, unde relaxarea e reală, unde lucrurile merg bine. Unde, da, eşti singur. Unde te frămânţi că eşti aşa cum eşti, din când în când. Dar măcar nu trăieşti cu ura, cu neîncrederea, cu umilinţa şi cu tot haosul creat de acestea împreună. Punct.

■ To infinity and beyond (I)

Ultimele zile au fost aducătoarele unui val de căldură toridă, cel puţin în Timişoara. Valuri de aer cald care te loveau în toate locurile, îţi penetrau micile orificii din tricoul negru şi cauzau acea transpiraţie şi acel dezgust pentru mizerabila soartă pe care o suportai. Dar era şi un lucru bun în toată această situaţie. Speranţa că sfârşitul de săptămână se va păstra la fel de călduros şi Soarele se va comporta la fel de exempla şi acasă, precum se comporta în oraşul de pe Bega. Speranţa moare ultima. În cazul meu, speram să nu moară în niciun fel. Vineri îmi pregătisem deja planul de război, miza şi armele pe care le voi folosi în marea luptă ce urma a doua zi, dacă vremea ”ar fi ţinut” cu subsemnatul. Aveam de gând să vizitez un nou sat pe care nu îl mai vizitasem până acum, la vreo 7 km (sau 10-11 după alte detalii date de alţi oameni) de Oraşul Mort. Toate bune şi frumoase, vineri seara căldura se păstrase - şi câteva ture de sat cu bicicleta au fost benefice. Am întâlnit şi un consătean care s-a mirat de gigantismul de care suferă ciocul meu - ”te-ai făcut popă?” - probabil. Dar astea sunt, din nou şi precum altele înainte, detalii nesemnificative. Menite doar pentru a stârni un uşor zâmbet cititorului - sau un dezgust total pentru firele de păr ce le poartă subsemnatul. Nevertheless, nu prea mă interesează acest aspect.

Astfel, spre bucuria mea, sâmbătă dimineaţa (dacă 11 e dimineaţă în accepţiunea fiecăruia, sunt fericit pentru că nu am comis o eroare temporală) am constatat că da, vremea se păstrase, Soarele înflorea tot mai mult şi căldura se expanda deasupra curţii cât ai zice...pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză. Aşadar, un duş ”răcoritor”, alegerea unui recipient destul de potrivit pentru acel lichid care mă va ţine - pentru orice eventualitate - în viaţă atât amar de drum. Şi sunt gata să plec. Ca o paranteză, acum mi-am dat seama că incipitul pe care vroiam să îl fac era puţin diferit - distracţia, vârsta înaintată, ce să faci?! - , puţin mai mult. Vroiam să încep cu retorica - pentru o secundă doar - întrebare: ce poate iubi un bărbat care tot timpul e lipsit de acea prezenţă feminină? Ca să nu folosesc cuvinte gen ”celibatar” sau ”burlac”, nu încă, cel puţin. Ei bine, unul din răspunsuri - pe lângă muzica rock, calculator, cărţi, ştiri, un barbierit fin, un pahar de Pepsi Twist Lemon într-o zi nimicitoare de vară - e bicicleta. Cel puţin, pentru mine e una din marile iubiri descoperite de mic copil şi redistribuite de-a lungul timpului. În fine, era un incipit mai bun, dintr-un anumit punct de vedere. Făcea legătura cu starea mea sufletească şi pregătea terenul pentru evoluţia ”naraţiunii”. Dar, nevertheless, nu mai contează.

Aşadar, mi-am luat tot necesarul şi am pornit-o la drum înspre Oraşul Mort. Drumul e scurt - 5 km oficial, la care se adaugă vreo 2-4 până una din ieşirile din acesta, acea care mă interesează pe mine - şi foarte plictisitor. L-am făcut destul de repede. M-am oprit, flămând fiind, să-mi iau un hamburgher de la o gheretă din apropierea Parcului Mic (loc în care multe memorii s-au născut şi evoluat în timpul liceului, loc în care multe prietenii s-au legat şi s-au întărit (păcat că n-au rezistat toate la fel de mult)). Şi apoi, ride the lightening înspre ieşirea oraşului şi spre drumul ce duce spre ”marele hău”. Cred că era în jurul orei 12 când am ajuns la ieşire. Ceea ce a urmat, cel puţin în prima jumătate a drumului înspre ”hău” a fost...MAGNIFIC! Primii 3 km m-au surprins prin Pădurile Oraşului Mort, drumul era oglindă (o pură frumuseţe care, vai mie, ştiu că nu va dura în timp), iar umbra copacilor înverziţi se reflecta în asfaltul răcorit. O adiere simplă, copleşită de un miros pur, natural, un miros ce te poate purta în alte lumi - se lupta cu faţa mea - şi câştigase lupta. Soarele de deasupra copacilor, ascuns după aceştia, nu avea nicio influenţă în acest loc ”magic”. Aş fi vrut să descalec şi să urc o potecă şi să mă rătăcesc în pădure, cu speranţa că voi da peste o ceată de fiinţe supranaturale. Imaginaţia mea nu avea limite nici în acel moment de pură relaxare. Căci drumul era bun, temperatura optimală şi efortul pe care îl depuneam pentru a pune în mişcare iubirea mea era aproape nul. Era 90% plăcere în tot mersul. Câteva maşini îşi mai găseau locul, pe ici-colo,de-o parte şi de alta a liniei ce despărţea drumul în două, precum Moise a despărţit Marea Roşie.

Dar există şi reversul medaliei. A urmat, vai mie, infinitul. Drumul a ieşit din pădure şi s-a aruncat în braţele Necuratului, trecând, ostentativ şi, spre durerea mea, nemilos, sub arşiţa bătrânului Soare. Nu a existat împotrivire, nici conflict de idei. Trebuia să merg mai departe, fără vreo inutilă plângere. Spre surprinderea mea, la puţin timp după ce şerpuitul drum se încolăcea la soare, la o cotitură, într-o curbă strânsă, exista o parcare (de fapt, iarba era estirpată şi pietrele scoase) în care se opreau diferite camioane şi un bărbat - afacerist iscusit (exagerez) - şi-a ”clădit” o rulotă la care vindea mâncare (mici, cărnăciori şi o grămadă de muştar, în speţă) şi băuturi (de la apă la suc, de la ultimul din listă la bere). ”Asta va fi la îndemână la întoarcere”, mă gândeam - bărbatul avea şi 2-3 bănci şi o umbrelă gigantică. Eh, puţin ştiam eu ce mă va aştepta mai încolo. Acel infinit se prelingea la orizont şi terminarea acestuia era imposibil de aproximat. De-o parte şi de alta se găseau doar câmpuri goale de vreo recoltă anterioară, pline doar de ierburi sălbatice, de pomi căzuţi în disgraţie, de animale care se adăposteau printre toate acele ”lacuri eterne” de ierburi - şi nimic mai mult. Stâlpi în paragină, acoperiţi de iederă sau ierburi ce se căţărau fără pic de ruşine pe picioarele ruginite ale acestora. Şi totuşi, încă îşi făceau datoria şi conduceau ”energia” şi telefonia. Încă. Şi, cum tot înaintam, speranţa mea murea cu drumul. Nu exista vreun sfârşit, oare?

Existau maşini care treceau prin acel ”nimic”. Şi tare aş fi vrut să încep să fac pe nebunul şi să opresc vreuna şi să întreb ”mai e mult până la ... ?”. Dar mă calmam de fiecare dată, prea ocupat eram să dau la pedală şi să ascult razele ultra-violete ce-mi treceau prin braţe şi scoteau fiecare moleculă de apă sau suc pe care o aveam în corp - la suprafaţă. Şi, spre fericirea mea, la un moment dat, o piatră cu o inscripţie ce mi-a redat, instant, voia bună: ”...: 2 km”. Am început să mă ridic de pe şezut, să ridic mâinile în sus, să merg fără mâini şi să-mi urlu în minte ”în sfârşit!”. Probabil urletele s-au auzit şi în exterior - dar în mijlocul nimicului nu e nimeni care să te asculte şi să te critice pentru comportamentul infantil pe care îl ai - dar care, spre surprinderea multora (acelora care critică astfel de scenarii), te ţin în viaţă, încă.

Şi după 2 km, am ajuns, pe la vreo 14, cam aşa, în ”hău”. O stradă şerpuindă pe care se aşterneau, de o parte şi de alta, mai multe case şi la care se adăugau, din când în când, străzi adiacente care aveau aceeaşi soartă ”constructivă” ca şi strada principală. Nu a fost nimic de văzut. Câţiva oameni, doborâţi de arşiţă, leneveau în faţa unui magazin de curând închis, cu ultima doză de bere. O biserică ortodoxă frumos decorată şi întreţinută, cu un mic parc în care se găsea, de partea stângă, un monument închinat eroilor - probabil din primul sau al doilea război mondial - şi o cruce, în partea dreaptă. Peste drum de biserică, ciudat, se găseau Primăria, consiliul şi Poliţia, toate înglobate într-o singură clădire, destul de mică aş putea adăuga. Şi totuşi, pentru a reduce acea imposibilitate (faptul că peste drum de Biserică trebuie să existe o cârciumă), exista un magazin lângă treimea organizatorică din acea comună. Un cimitir în paragină, o biserică a pocăiţilor care m-a impresionat prin arhitectura destul de atrăgătoare şi curăţenia ce se găsea în jurul ei, câteva case ce mai ieşeau în evidenţă prin impunătoarea construcţie. Cam atât a fost ”hăul”. De altfel, la 590 de locuitori (sau mai puţin), nu te poţi aştepta la ceva metropolă populată de cine ştie ce fel de locuitori şi care să înglobeze cine ştie ce capodopere ale arhitecturii. Dar, pentru o vacanţă şi pentru acel ”switch off” general de la toate problemele, cred că ar merge ca şi locaţie, măcar pentru o săptămână.

Drumul de întoarcere a fost, spre surprinderea mea, mult mai scurt. ”Infinitul” drum acum era doar un ”ciuruc” şi l-am făcut destul de repede. M-am oprit la popas şi, de data aceasta, am avut companie pe bancă, sub umbrelă. Vreo patru camionagii, toţi flămânzi, povestindu-şi aventurile şi descriind locurile ”exotice” în care au mâncat de-a lungul călătoriilor interne pe care le fac cu tirurile sau microbuzele pe care le au ”în dotare”. Nu m-am implicat în discuţie. Mi-am luat hamburgherul din ghiozdan, l-am mâncat, mi-am băut sucul şi am plecat, urându-le ”poftă bună” şi ”o zi bună să aveţi”. Drumul de întoarcere prin pădure a fost benefic, m-am simţit precum regele planetei, inspirând acel aer curat până în cel mai adânc punct al inimii, până în cel mai mic vas de sânge.

Eh, multe ar mai putea fi povestite şi descrise. Dar, deocamdată, cred că e destul. ”Infinitul” a fost cucerit.

■ Copycats

Puţin obosit, cufundat în mizeria monotonului, mi-am zis să ies la aer, să mai inspire şi plămânii mei puţin aer timişorean de seară, diferit de acel aer deja stânjenitor al complexului studenţesc. Astfel, pe la vreo 19 şi ceva, mi-am împachetat sufletul cu o voinţă de platină şi m-am îmbrăcat în viteză, inima-mi zburdându-mi de fericire - exagerez, evident.
Cum zic cei de la ZZ Top, în sfârşit mi-am găsit şi eu acei blugi albaştri pe care îi tot căutam de ceva vreme. Tricoul alb brodat în câteva desene customizate de o minte îndreptată înspre idealul că lumea e varză şi tehnologia e stricată pentru această masă numită omenire - da, oarecum, îl port, neavând alt tricou mai luminat pentru a respinge, cât de cât, luminile calde ale oraşului de pe Bega. Călduri infernale care încă se păstrau şi la acea oră. În fine, detalii, detalii.

Ca de obicei, unul din ceilalţi, trebuie să îmi întrerupă firul meditaţiei penrtu a mă lua la socoteală, pentru a-mi pune tot felul de întrebări, de obicei cele mai stânjenitoare fiind prefaretele sale. Dar, de această dată, întrebările au avut un oarecare lanţ logic şi, încet-încet, păşind agale, plutind prin căldura de seară, prin Soarele nimicitor, am început, împreună, să facem un studiu de caz asupra lumii ce ne înconjoară. Şi, normal, tâmpiţi cum suntem, nu ne-am putut abţine de la comentarii la fel de tâmpite. Ei bine, da. Niciodată nu mă pot opri din a face vreun comentariu tâmpit (dacă e tâmpit, mie mi se pare moralizator) atunci când văd atâta chef de a copia şi de a imita divele, acele zeiţe negative şi mondene care se dau toată viaţa în spectacol, cu precădere după obţinerea faimei mondiale.

Ei bine, da. Elementele sexului frumos, unde sexul frumos e o mulţime nevidă de mai multe grupări de tipuri şi specificaţii, fiecare grupare având un număr de elemente destul de mare cu excepţia categoriei normale care are un mare handicap când vine vorba de existenţă şi număr de evenimente asociate (sau elemente), se plimbau prin toată Timişoara (sau măcar pe locuri pe care le băteam eu şi celălalt). Unde ne uitam, exista acelaşi tipar, aceeaşi dorinţă extremă de a intra în evidenţă prin aceleaşi mijloace de rând, mai nou: aceeaşi cantitate astronomică de fard peste obrăjiorii arşi de soare sau albi de brânză, astfel încât efectul final să fie o piele atât de negricioasă artificial încât îţi vine să borăşti instant când vezi aşa ceva. Sânii, dacă sunt microscopici, sunt strânşi parcă cu tot felul de sfori şi există tentative gigantice de a-i scoate cât mai în evidenţă prin cine ştie ce mijloace tehnice. Pe de altă parte, sânii mari, cât două lubeniţe medii (exagerez!) se balansează prin decolteul slab şi atrage privirile trecătorilor disperaţi de o prea mare sarcină din interiorul pantalonilor. Ochii le sunt pictaţii în culorile curcubeului şi faţa le e pictată cu tot felul de strălucitoare luminiţe care să le facă să pară mai trendy, for whatever that means.

Partea posterioară le e scoasă afară de tot şi poţi vedea celulita instalată - nu în toate cazurile!. Ochelarii, în unele cazuri - destul de multe - le amplifică denumirea ştiinţifică de ”piţipoacă” cum nimic altceva nu poate. Artefacte de înfrumuseţare, reale sau false, aruncate fără lipsă de tact femeiesc - acel tact femeiesc arhaic, nu acel modernism fără limitele bunului simţ - , te îngreţoşează de-a dreptul. Iar mersul lor tipic, unele reuşind să facă acea mişcare de mare divă altele riscând să-şi rupă gâtul pe stradă - păi, e o adevărată paradă a comediantelor, nimic mai mult.

Most ironic of all (Legacy of Kain, Defiance - vorbele lui Kain), să vezi elemente ale sexului frumos care, acum câteva luni erau printre acele grupuri sănătoase, încă, ale mulţimii, să se arunce, fără vreo paraşută, în braţele mulţimilor sau grupurilor mai sus descrise. Ascultând muzica divelor mondiale, imitându-le comportamentul, luând totul drept o glumă seacă şi continuând gluma şi indiferenţa la nesfârşit. Acel comportament care te face patetică în faţa celor care sunt, încă, în barca semi-sănătoasă a normalităţii (deşi nu e destul de normal să ai cioc în secolul XXI, când majoritatea sunt toţi barbieriţi, cu mult gel pe faţă şi prin păr, cu tricouri multate şi roz şi aceleaşi idei tâmpite ca majoritatea femeilor ce le văd pe stradă).

Ahhh, cât de putred e totul. Dar e destulă vorbărie pentru o dimineaţă de sâmbătă. Soarele e sus de ceva vreme, căldura îşi intră în ritm iar eu nu vreau să pierd nicio rază ultra-violetă astăzi.
Bye-bye!

■ Over the Edge

”Keep it going, man...If you can.”

Soarele cădea necontenit peste locaţia în care mă aflam, necruţând nicio vieţuitoare, aruncând văpaie în toate părţile precum un mistic dragon înfuriat pus pe gânduri rele. Sucul - deşi era în mai multe locuri, simultan, aproape - , se termina din locaţia primară - acea bucată de metal împletită cu grijă şi învelită într-o culoare verzuie cu o lămâie desenată ici-colo. Celelalte locuri - pe tricoul alb, pe parchet şi acea cantitate care îşi făcea loc prin maţele mele - aveau nevoie de timp pentru a distruge efectul colateral al acidului în surplus. Normal, când primeşti o doză de suc acidulat care, intenţionat sau nu, a căzut dintr-un automat turbat, rezultatul poate fi unul aproape sigur. Agitaţie. Înăutru s-ar putea să fie un adevărat război. Şi eu sunt cel ce declanşează ”bomba” în momentul în care, cu frenetism tipic, mă apuc să desfac blestemata doză. Rezultat? Acidul sare cu o viteză nemaipătrunsă în gândurile senile ale unui adormit precum subsemnatul - şi se aruncă, ameninţător, pe tricoul alb şi pe podea, lăsându-şi, pentru o bucată de vreme, vizibile efectele.

”Fras, nu e ziua mea astăzi”, îmi spun aşezându-mă la masă, ferit, deocamdată, de dogoarea ucigătoare de afară. Gândindu-mă la monoalternanţele care se repetă în fiecare după-masă (adică, acea implicare masivă a factorului ”somn” în viaţa de zi cu zi, mai ales după-masa şi acel netrebnic internet ce mă inspită înspre a-mi pierde vremea pe degeaba), i-am spus că mă cam satur de o astfel de realitate. Mă întrerupe şi îmi zice despre dorinţa de a avea o activitate mai specială, care să iasă din acelaşi tipar, acea diurnă rutină şi acea plictisitoare seară petrecută printre aşternuturile unui pat de cămin...Dar noţiunea de pat contează, particularul legat de adăpostul (căci un adăpost este!) ce ne costă destul de usturător, e doar un detaliu. Cumva, noi, proaspeţi prin lumea asta, vom reuşi să ieşim la capăt. Între timp, vine şi sfatul de a merge mai înainte, de a profita de acel mic ”dar” primit de la o eventuală divinitate. Deşi lucrurile pe care le exemplific sunt de-a dreptul jenante, mă credeam în forţe să continui de multe ori ceea ce trebuia continuat. I had my doubts.

Am încercat să fac din asta o lege proprie. Cui îi trebuie încă o pacoste pe cap care să dea din cap în sens dezaprobator la fiecare iteraţie a gurii mele ? Cui îi trebuie acea ”hard-to-get” care nu se pierde cu firea în jocul dramatic, pasional ascuns şi cu un grad sporit de indiferenţă al unei eventuale ”cuceriri” a sufletului? Mai ales astăzi, când toată lumea e toată lumea - majoritatea sunt la fel, tiparele existente sunt nişte prototipuri nereuşite de oameni iar majoritatea care îi urmăresc sunt marionetele dezgustătoare ale acestora. Îmbrăcate tot mai ”la modă”, lăsând la vedere tot ce poate încânta privirea unui bărbat, aruncându-se într-un cazan cu pudră şi umplând acel pocal de ipocrizie, falsă modestie, voce subţiată, comunicări fără rost, ultraj al bunelor moravuri şi alte câteva mii de defecte doar pentru atingerea unui scop de-a dreptul penibil. În fine, mă comport, din nou, precum aş fi juriul, judecătorul şi executorul pedepsei pe care eu însuşi o creez prin intermediul unor rânduri turbate, cu o tonă de oboseală la bord şi ochi aproape închişi de somn. Eu nu sunt cel în măsură să critic lumea. Dar e o fericire imensă în a privi degradarea lor. Cum spunea cineva pe un blog, e doar o degradare continuă, acel joc psihologic la turbării proprii, în care fiecare, condus de o arşită prea mare şi de o lovitură prea puternică la cap - din varii motive - , începe să se comporte de parcă planeta vizată de comportamentul său ar fi Marte. Whatever, probabil chiar e Marte şi toţi suntem marţieni - cu mine şi încă puţine persoane luate drept excepţii, Pământeni pur-sâge.

Şi lucrurile au fost duse la extreme nebănuite. Poate că totul era aşa încă de la început. Poate că aşa arată începutul Mileniului, deşi suntem integraţi în acesta de vreo 10 ani încoace. Poate o fi efectul de eternă întârziere a gândirii românice. Sau e doar pură vanitate, înglobată într-un morman acid de laşitate şi dorinţă de a schimba ceva prin reducerea costurilor - sau măsurilor, mai bine zis - într-o singură direcţie: peste prag.

■ Poisonous Dreams

"Let it be..."

Luminile lumii pe care o părăseşti, inconştient fiind de noile drumuri pe care le vei găsi în calea ta, se sting şi altele îţi bat în ochii abia deschişi. Glasul unui copil ieşit pentru prima dată la lumină, urletul de mulţumire al fiinţei ce i-a dat viaţă, închinat unei Divinităţi cu o putere net superioară oricărei alte entităţi Universale şi reuşita umană a unui medic dintr-o maternitate dispărută, ca prestigiu, de pe harta timpului prezent. Aici. În acest moment, timpul se schimbă şi decizii epocale se iau. Timpul, care până la acest miraculos moment de fericire şi întregire sufletească numit naştere era oprit într-un singur punct, acum începe să curgă, netrebnic, nimicind tot ce îi stă în cale, distrugând, construind şi re-distrugând din nou pentru a începe, cu o altă ocazie, construcţia unei alte ere. Momentul în care mâinile Divinităţii te ridică la cer şi urlă, cu o fericire ce dă înspre o majestică satisfacţie personală, ”e băiat!”. Acel moment era pauza, acel moment e acea secundă ce dă naştere întregului sistem temporal. Şi apoi - începe.

Timpul schimbă tot. Dar nu singur. Infantil sau nu, personalităţi îşi schimbă mersul, vise se spulberă sub povara adevăratului haos ce bate străzile prezentului nostru, talentele se curăţă lăsând parte acelui etern galop în căutarea reuşitei - şi, crud, nu e doar o reuşită. E supravieţuire într-o lume guvernată de multe lucruri - în special de bani. Minţi se alterează sub presiuni copilăroase, inimi se frâng de rea credinţă, ziduri se dărâmă, incertiduni se nasc din nimicurile din fiecare zi, comunicarea devine impersonală, lumea e condusă, în ascuns, nu de acele legiuni de oameni îmbrăcaţi în negru ce controlează tot sistemul planetar (absurd spus) sau de vreo ceată de masoni ce asigură bunul demers al bunurilor materiale înspre buzunarele lor şi realizează controlul în masă al societăţii - nu. Lumea e condusă de acel capriciu. Acel capriciu care se extinde, în lung şi în lat precum o adevărată molimă deasupra vechilor câmpii arate cu muncă, prietenie şi dragoste... Totul se dărâmă.

Imaginea de sine scade, băuturile curg şi, sub amarnica lor chemare, totul devine posibil. Moravuri se nasc în secunde, politici etice se termină în scrum în doar câteva minute, ideologii moarte învie din nimicuri, laşităţi se transformă într-un curaj mizer şi pierzania e văzută doar de cel ce se opune acestui aspru regim al imposibilităţii. Sufocat de tot acest rahat, respiră cu greu otrava ce se prelinge pe lângă tine. E ca şi cum lumea s-ar fi oprit pe loc, într-un loc în care doar frica şi teroarea pură pot să pătrundă şi pot distruge acel mecanism de inducere a acelei stări aparent benefice. Lumea se scufundă în mediocritatea mascată a noului mileniu cu scuza că ”toată lumea o face, de ce n-aş face-o şi eu ?!” Libertăţile se nasc dintr-o singură pocnitură de degete, etica e dispărută deja, respectul e un cuvânt ascuns în secolul trecut. Devotamentul e un jargon sau un arhaism fără explicaţie, dedicaţia pentru îndoctrinarea biblică ajunge la cote usturătoare, mizeriile din fiecare zi devin insuportabile. Sexul e proaspăt regizat sub orice formă, singura armă care poate fi folosită pentru a influenţa masa. Iar ea, masa, acceptă tot ce i se spune şi execută precum acel instinct de bază îi spune. Nu există o oprire în tot desfrâul. E doar o curgândă naraţiune a unui apocaliptic destin.

Iar ei, noi, acei ce rămân ”în urmă”, cei ce nu se conformează cu prezentul lor, devin acei solitari cavaleri îmbrăcaţi într-o aură respingătoare, meniţi să-şi ducă crucea plină de vulgarul şi atrocele tupeu de a spune NU restului lumii. Marginalizaţii ce nu se pot adapta. NU. Marginalizaţii ce nu VOR să se adapteze unui sistem mondial infectat cu atâta venală otravă şi prostie crescândă. Chiar dacă preţul de plătit e o eternă - vai mie - singurătate.