■ Messengers from the Old World

”Ascultă ce îţi spun eu: NOI suntem diferiţi, suntem mesagerii Lumii Vechi!”
(Eu)

E greu să ai o viziune obiectivă asupra anumitor lucruri. Mai ales când există anumite gânduri care te sâcâie şi te îndeamnă, inevitabil, la o apreciere subiectivă a calităţii lucrurilor pe care vrei să le evaluezi. Dar, uneori, când lucrurile pe care le evaluezi devin prea evidente - e clar că există un obiectivism îmbibat, cât de cât, într-un oarecare subiectivism dar care nu face tot jocul.

Pantalonii largi, îmbibaţi într-un verde mai putred care încearcă o rară combinaţie cu un gri stins şi un maro deschis, tricoul negrul imprimat cu trupa Disturbed, inele pe mâna dreaptă şi Metallica undeva pe braţul stâng, pantofii negri, părul tuns la 1 mm, ciocul de vreo 5 cm şi privirea aspră - acesta eram eu în zilele trecute - vineri, în speţă - , cutreierând locurile din oraşul de pe Bega, împreună cu un amic de-al meu care, spre surprinderea mea, într-o zi caldă ca cea de vineri, era totul îmbrăcat într-un viu colorat negru.

”Ai die minie, ce-am transpirat!” îmi zicea el. ”Te cred”, îi răspundeam râzând. ”Eşti tot îmbrăcat în negru!”. Ne-am continuat drumul prin Complexul Studenţesc, împânzită cu priviri ciudate şi scârbă. Dar sentimentul de scârbă era reciproc. Şi aveam şi de ce să simţim acelaşi lucru. Da, suntem în Era Nouă, unde moda e cea care comandă minţile oamenilor, unde sclipiciul e mai interesant decât o îmbrăcăminte normală - unde lumea nu mai ţine cont de felul în care se îmbracă şi acest fel de a se îmbrăca le instigă şi restul simţurilor şi credinţelor. Tricourile albe, împânzite cu o grămadă de sclipici pe care sunt scrise mii de cuvinte, unele instigând la un comportament de ”erou” pentru secolul în care trăim - undeva situat între masculul numărul unul, capabil să satisfacă, să seducă şi să ducă mult la băutură - , stau strâmte pe bustul lor - unde ”lor” poate fi, deopotrivă, un el sau ea - . Tonele de gel în cap creează tot felul de freze ciudate, ”ieşite din comun”, incredibile! Pentru ei sunt ”cool”. O fi. Tot felul de pantaloni se lungesc pe picioare, unii fiind din altă dimensiune, atât ca şi culori folosite cât şi ca fel de a-i purta. Cât despre ”mândrele” din ziua de azi, e repede spus.

Tonele de ruj sunt prezente pe nişte buzoace oribile, ochii sunt mai nou o pictură rupestră, îmbibată în albastru, verde, negru sau combinaţii cinice dintre acestea. Genele au devenit, peste noapte parcă, de vreo 3 ori mai mari decât originalele. Cerceii sunt frumoşi cu cât sunt mai mari şi mai coloraţi - e foarte impresionant să ai 20 de tone care atârnă şi care te trag în jos - te fac mai ... predispusă la privirile celor din jur, probabil din cauza sunetului pe care îl produc în mişcarea ritmică a paşilor - poate. Părul este vopsit în mii de tonuri, culorile naturale pălesc şi sunt, probabil, prea banale pentru a fi purtate pe ”majesticul” scalp al acestor frumuseţi ”rare”. Hainele sunt tot mai sumare şi lipsite de stil, făcute doar pentru a intra în evidenţă într-o lume plină de evidenţiaţi. Unghiile au crescut şi ele, fie din natura neglijenţei sau dorinţei de a rupe carne de om fie din cauza unor alipiri plastice. Culorile descrise pe partea superioară sunt, de asemenea, ”cu o mare atenţie” alese. Cele mai stridente, cele mai ”ieşite din comun” şi lista ar putea continua cu descrierea pitorească a acestor culori. Dar, spre marea mea strădanie, n-aş putea descrie perfect sentimentul pe care mi-l emană astfel de specimene.

Spre marea noastră ”tristeţe”, acest incubator de specimene ciudate, ia sfârşit cu cât ne apropiem de ieşirea complexului. Nu că specimenele nu s-ar continua şi în oraşul de pe Bega. Doar că aici sunt prea mulţi ”copii ai lumii noi”, prea mulţi strânşi la un loc. Sigur, probabil că pentru ei, noi suntem acei ciudaţi, extratereştrii veniţi dintr-o altă dimensiune, în încercarea palidă de a schimba lumea. C'mon, nu facem aşa ceva! Unde ar fi distracţia dacă aceste specimene ar dispărea ?! Pentru că da, ei ne privesc cu scârbă - eu, cel puţin, îi privesc şi cu o oarecare ironie, gata să explodeze într-un hohot infinit.

Aţi încercat să vorbiţi vreodată cu o piţipoancă din această banală lume a mondenilor ? E de-a dreptul EPIC. În sensul că vocea lor e diferită, debitul verbal e presărat cu tot felul de accente care mai de care hilare, felul în care se ”mâţâie” şi vorbesc e ... umoristic! Acelaşi lucru merge şi pentru ei, adepţii lumii mondene. În fine, privind acest spectacol - degradant şi comic în aceeaşi măsură -, mă întorc înspre amicul meu şi îi spun că suntem diferiţi faţă de toată această gloată ce ne înconjoară. Pentru că noi suntem mesagerii Lumii Vechi. Lumea în care îmbrăcămintea decentă e la ordinea zilei - presărată, poate prea mult, cu mult negru - , e lumea în care frezele ciudate nu există, e lumea în care fetele şi băieţii speciei noastre vorbesc cursiv, fără accente ciudate, pe toate temele de discuţie. E lumea în care muzica ne însoţeşte - dar numai în mintea noastră sau în căştile pe care le punem pe cel mai înalt piedestal în plimbările solitare pentru drumuri lungi şi monotone (dar doar dacă sunt monotone!). E lumea în care suntem adepţii aceluiaşi stil muzical şi dacă suntem mai ameţiţi. E lumea în care normalitatea secolului 21 nu prea există. Pentru că avem propria normalitate. Mult mai bună decât sclipiciurile mileniului 3 - doborât şi cucerit de muzica electronică, de idei mondene şi tot restul tacămului.

Noi, rockerii, mai ales cei ce ascultăm muzica de acum câteva decenii - suntem mesagerii Lumii Vechi. Şi avem mult de zis.

■ Deaf.Mute.Smile.

”That smile...”
(The Unspoken)

Sunt o părticică din mulţime, sunt o nesemnificativă particulă din atomul lumii, sunt un strop de ploaie într-un muson, sunt o picătură într-un vast ocean. Sunt om. La fel ca celelalte particule ce zumzăie pe lângă mine, am sentimentele mele, deciziile mele şi acţiunile care decurg din acestea precum şi dorinţele care pot - sau nu - fi satisfăcute. Mai mult, sunt din categoria generală a oamenilor care se plâng de ceva - pentru că toţi, la un moment dat, s-au plâns de un anume lucru. Morala acestei postări e undeva la mijloc, între mit şi adevăr.
Obişnuiţi să obţinem tot timpul ce e mai bun pentru noi - lucrul care, de cele mai multe ori, e pozitiv (în concepţia mea, cine nu vrea să trăiască mai bine?) - , ajungem, în momentul trezirii, că ceva nu e în regulă, că ceva lipseşte din întregul peisaj pe care l-am pictat cu propriile decizii. Uneori sunt cele mai inspirate decizii - alteori, sunt erori fatale pe care încercăm întreaga viaţa să le corectăm. Apariţia acelui sentiment de visare, acea dorinţă dumnezeiască de a întoarce timpul înapoi şi a schimba cursul lucrurilor. Şi asta nu e posibil. Trebuie să accepţi că rezultatul calculelor (daca au fost) e unul negativ şi mai e de lucrat pentru a ajunge la un numitor comun cu realitatea etică a lucrurilor. Să-ţi iei responsabilitatea pentru propriile acţiuni - să mergi mai departe.

Dar nu. Ne zvârcolim în propriul neant, încercând să găsim o iluzorie scăpare pentru o problemă care e doar în mintea noastă...În fine, sunetele lumii se închid, singura voce pe care o auzi e cea a sinelui şi şoaptele pe care ţi le sugestionezi. Nu mai vezi bine realitatea în care te aflii şi începi să eziţi să mai dai o şansă celorlalţi. Şi totuşi, ca de obicei, acea zicală, există alţii care o aduc mai rău. Vei spune că nu are nicio legătură cu tine, că nu îţi pasă - că problemele sunt diferite. Dar, poate, am spus poate, nu ideea în sine contează. Nu faptul că ei o duc mai rău şi tu mai bine - poate e altceva dincolo de fraza ce te instigă - într-un prim moment - la o oarecare superioritate faţă de cineva mai nepunticios şi te simţi mai bine. De fapt, ar trebui să te facă să te simţi şi mai rău - şi nu doar pentru că ai putea avea sentimentul de superioritate - ci pentru că există un alt înţeles pentru bine-cunoscuta frază.

Bega lenevea sub Soare, oraşul zăcea într-o plăcută leneveală, undeva între apusul activităţii diurne şi începutul iureşului nocturn. Luminile se prelingeau deasupra apei, bătute, din când în când, de vreun sportiv în canoe, de o lebădă condusă de un cuplu, de un pescar ghinionist care semăna - de la distanţă - cu Einstein. Firmiturile de pâine se lipeau de minune cu zăcăminte de muştar - pe când micii dispăruseră deja de ceva vreme - şi ajungeau, inevitabil, în stomac. Berea rece, aruncată cu atenţie într-o halbă ce purta marca oraşului, ne făcea cu ochiul între o înghiţitură şi alta - în cazul meu - şi o vorbă şi o discuţie - în cazul amicului meu.

Melodiile ce curgeau de undeva din încăpere erau foarte plăcute - diferite de muzica pe care o ascult de obicei - şi creau atmosfera propice unor discuţii lungi, bazate pe întâmplări de ici-colo, din domenii banale până la ceva mult mai avansat. Motivele unor discuţii depind şi de persoana care participă activ la discuţie, de cealaltă parte. Şi, cu amicul meu, discuţiile au curs în toate domeniile, unele devenind mult mai interesante decât celelalte. Şi în aceste clipe îţi dai seama de multe lucruri care, la prima privire, ţi se par banale, fără vreo importanţă majoră. Aici se sparge acea barieră pe care oamenii o creează. Acea barieră în care cuvintele nu există - fie nu sunt rostite fie sunt rostite fără rost - şi în care sunetele nu sunt auzite. Şi acum venea partea interesantă legată de ”alţii o duc mai rău”.

Pe la sfârşitul discuţiei, printre mese, se strecoară o fată - nu îi dau mai mult de 23 de ani. În mod sigur era mai tânără. La început nu am ştiut despre ce era vorba. Era îmbrăcată decent, fără acele nebunii ale Lumii Noi, fără tonele de machiaje, fără fiţele ce sunt, mai nou, la ordinea zilei. Asta era o primă părere pe care mi-o făcusem din câteva priviri - partea cu fiţele nu poate fi verificată, momentan. Apoi, după câteva gesturi făcute la mesele vecine, mi-am dat seama ce se întâmplă. A venit şi la masa noastră. A aşezat geanta roz pe care o avea pe un scaun, a deschis-o şi a scos o lanternă, un glob alb de cristale false, un căţeluş şi un ceas digital de masă. Toate au fost însoţite de acel bileţel pe care erau scrise două sau trei rânduri, acompaniate de nişte abţibilde pentru preţuri, patru la număr, care aveau inscripţionate preţul fiecărui ”produs”. În timp ce aşeza acele lucruri, un zâmbet i-a umplut faţa. Era un zâmbet...diferit.

Era un zâmbet de copil inocent, era zâmbetul mamei care e ferice pentru reuşitele fiului său, e zâmbetul unui bătrân într-un parc, uitându-se la copiii de 4-5 ani jucându-se zglobii prin faţa sa. E acel zâmbet lipsit de perversitatea amară a zilelor noastre, a timpurilor noi. A lăsat cele patru obiecte şi biletul şi a plecat mai departe, la altă masă, voioasă. Pe bilet era scris că era surdomută iar ceea ce face nu e cerşit, vinde produse şi o face pentru a supravieţui. Aici intervine acel dubiu pe care îl poate avea oricine. Pentru că da - era o fiinţă cu adevărat drăguţă - înaltă, la 1.70 m poate, cu părul şaten, cu tenul mai închis dar mai deschis decât negreala piţipoancelor de la solar; ochii îi erau negrii şi străluceau de o lumină proprie iar zâmbetul îi era necontaminat de toată nebunia umană din afară. Dacă ar fi fost să fie chiar aşa precum zicea - ar fi fost o revelaţie. Cel puţin pentru mine. Acea sintagmă legată de faptul că ”alţii o duc mai rău” avea să devină altceva pentru mine, acum.

S-a întors pe la mese. Unii cumpărau un produs, alţii nu. Dar ea era tot zâmbitoare. M-am hotărât să iau şi eu ceva şi i-am cerut amicului 10 RON, cu promisiunea că îi voi face cinste cu altceva, în altă parte. Când i-am ridicat obiectul dorit, mi-a zâmbit, mult mai ferice decât înainte şi m-a aprobat... A fost ceva otravă în zâmbetul acela, o otravă plăcută, totuşi. Ceva ce mi-a intrat în sânge precum un vierme şi mi-a scormonit creierii. Da, există alţii care o duc mai rău. Dar ei trăiesc acea fericire pe care noi, ceilalţi, o tot invocăm în lamentările noastre, uitând să trăim acea clipă...altfel. Într-un fel care să nu se rezume în a o consuma ca pe o halbă de bere sau o partidă de sex şi un telefon uitat. Nu. E ceva dincolo de aceste lucruri pe care noi le percep ca o ”izgonire” din monoton. E acel zâmbet. Am ieşit din local.

Am aşteptat-o la ieşire - nu ştim de ce. Vroiam să îi testăm credibilitatea. Doar pentru a fi pe deplin convinşi de ceva, precum Toma necredinciosul. Precum aparenţele pot înşela, nu pot spune că pot lua o decizie în acest caz - că era sau nu surdomută. Da, s-a urcat într-o maşină parcată lângă local. Marca nu îmi reintră în canalele neuronale. Poate însemna una sau alta. Dar dacă rezultatul final e că era chiar surdomută, mă gândesc la bucuria de pe chipul său cu un zâmbet pe buze. Mai mult, mi-e scârbă de majoritatea exponatelor ale sexului frumos din Lumea Nouă, care nu sunt decât nişte marionete, paiaţe provenite din pensula machiajelor, o dâră de falsitate mai acută şi nimic mai mult. Pe de altă parte, dacă nu era surdomută, ajung din nou la vorba mea. Dar obiectul pe care l-am cumpărat arată bine oricum. Iar o excepţie de la regulile Lumii, e binevenită. În limita onestităţii. Punct.

■ Descent into Hell (III)

”This is your nightmare, my friend,
And, for you, it will never end.”
(The Unspoken)

Urletele unora se transformă în pură agonie, apucările lor muribunde mă cutremură, ignoranţa celor ce ar trebui să facă ceva îmi provoacă greaţă - şi e doar începutul. O fetiţă stă pitită sub un scaun, plângând, aşteptând ajutor. Lângă scaun, un tată bolnav, beat, uitând de natura umană - cea care ar trebui să fie net superioară când vine vorba de apucături animalice - , soarbe, nervos, dintr-o altă bere şi îşi desface cureaua de la pantaloni, pregătindu-se pentru un alt spectacol delirant!... Nu mai suport!
Doi bătrâni se ceartă pentru un petec de ziar, un arogant îşi dă drumul la gură şi nu o mai închide, un obsedat îşi are mâna în pantaloni şi alte exemple ale decadenţei umane sunt prezente aici. E ca şi cum acest tramvai ... în fine. Mă îndrept înspre uşă. Apăs, cu sudoarea curgându-mi pe toată fruntea, butonul pentru deschiderea uşilor. Nu se va întâmpla nimic. Există două alternative. Îmi arunc repede braţul înspre semnalul de alarmă. Şi tramvaiul se opreşte.

E ca şi cum aş fi alarmat timpul că ceva se întâmplă, acel paradox temporal pe care nu ai vrea să îl creezi - dacă eşti în stare să crezi în aşa ceva. Toate specimele descrise se opresc din acţiunile lor trecute şi mă privesc acum precum aş fi declanşat iadul. Uşile nu se vor deschide. Privirile lor animalice sunt amplificate - dinţii devin ascuţiţi şi strălucesc în lumina palidă a becurilor din tramvai, privirile le sunt animalice, ochii le sunt plini de ură şi de o demonică dorinţă - aici e sfârşitul. Sprijinit de un geam. Toţi se apropie de mine, vrând să îşi ”cumpere” o bucată din omeneasca mea carne, care, în bună credinţă, nu valorează atât de mult, Sau îmi vor sufletul ?! N-ar trebui, e plin de cele mai grele defecte, ce pot face cu ele ?!

Dar, în lumea lor, nu există ezitările datorate moralităţii. Nu există moralitate. Nu există consecinţe pentru propriile acţiuni. Nu există sentimente lăudabile. Există doar un vast haos care se extinde cu orice acţiune continuă. Le simt răsuflarea - bronz, amestecat cu desfrânare, carne în putrefacţie, egoism, egocentrism, mândrie, sânge, schingiuire, ignoranţă. Vin pentru mine. Şi nu există scăpare. Încerc să sparg geamul din spatele meu, lovindu-l cu coatele, încercând să-mi regăsesc speranţa de viaţă, încercând să scap destinului atroce pe care, într-un fel sau altul, îl are fiecare. Sticla se crapă, mii de zgârieturi, canale săpate de impact - dar geamul nu se distruge complet, nu cad bucăţile şi rămân blocat în acest abis al durerii. Iar ei, demonii ce răscolesc o lume deja otrăvită - nu încetează înaintarea. Aici, acum - eu sunt terminat.

”Acesta este coşmarul tău, amicul meu, Şi, pentru tine, nu se va termina niciodată.” - e el. E vocea sa. Vocea mea. A unuia din mine, răscolindu-mi mintea bolnavă. Sunt captiv într-un infernal coşmar generat de propria-mi minte!... Nu pot scăpa, nu pot scăpa! Mâinile lor sunt asupra mea, respiraţia lor e infernală, sfârşitul meu pare aproape, inima-mi bate la nesfârşit, Speranţa mea nu mai există. Suflul vieţii mă părăseşte în timp ce toboşarul durerii îşi dă drumul la cântec - şi loviturile încep, fără pietate, fără oprire. Dureri fizice să fie ? Sau sunt doar în mintea mea ? Oricum realitatea nu e asta, nu poate fi asta. Şi, totuşi, eu sunt aici, captiv în lumea asta, deprinsă, cumva, dintr-un film pentru nebuni. Şi, la un moment dat, ceva apare, undeva în spatele tramvaiului.

O figură angelică, îmbrăcată într-o rochie normală, fără enormitatea de arte plastice folosite de restul. Părul negru curgându-i peste umeri, zâmbetul pe buzele umede, ochii negrii aprinzându-se în crepusculul acelui tramvai. Pielea-i catifelată radia de o fericire nespusă în altă poveste, neîntâlnită într-un alt gând, nevisată în alt coşmar. Şi e acel moment care te determină. E acel moment în care toate lucrurile se spulberă, acel moment în care valurile lovesc furtunos tramvaiul şi se sparge întunericul şi soarele se răzbună. E momentul în care demonii se spulberă, sunt sleiţi de putere. E momentul în care tot ce e pe lângă tine devine mai puţin important, atât timp cât nu îl laşi să te afecteze. E acel moment în care toată puterea ascunsă a ego-ului interior - demonică, ce-i drept - e în mâna ta. E momentul în care te poţi ridica şi nu mai simţi atingerea bolnavă a acelor demoni, le poţi şopti la ureche cuvinte obscene urmate de o lejeră împingere - doar pentru a-ţi face cale înspre Ea.

Îi ating mâna. Îmi deschid ochii. E capăt de linie, tramvaiul se opreşte pentru ca toată lumea să coboare. Soarele străluceşte puternic, lumea coboară grăbită, semnele demonice sunt plecate în alte minţi. Privesc - buimac - în jurul meu. Niciun specimen din cele văzute în acel iad nu mai există acum. Mă ridic, pregătit să ies din acel tramvai al durerii în care mi-am găsit, totuşi, Speranţa. Uşile se închid după plecarea mea şi tramvaiul pleacă din loc. O privire scurtă într-o parte şi întoarcerea acesteia înspre tramvai. Dar acesta din urmă - nu mai e.

■ Descent into Hell (II)

”This is your nightmare, my friend...”
(The Unspoken)

Sunetul mecanic al şinelor, doborâte de greutatea tramvaiului, sunetul enervant al pornirii şi ultimile priviri înspre locuri ce sunt, din nou, părăsite, lăsate în ceaţă pentru o grămadă bună de timp. Un spectacol dezolant, îmbibat în lumina unui Soare prea setos, închegat de o lume aflată într-un tumult obsedant, făcându-mă să uit, pentru acele blestemate 10 sau 15 minute -dacă sunt atâtea - de tot ceea ce mă înconjoară. Sunt lucruri care îmi lovesc creierii în aşa fel încât imaginaţia mea fuge - de cele mai multe ori - departe de orice lucru pământesc, undeva, într-o lume în care toate lucrurile devin posibile. Dar, de obicei, acel loc e presărat cu tot felul de imagini chinuinde, roade ale unei minţi doborâte de demoni interiori, gata să iasă la suprafaţă în orice moment.

Tramvaiul o ia în pantă, nu îşi urmează firescul drum. Soarele începe să pălească, asfaltul nu se mai scaldă în puritatea luminii sale. Maşinile ce se găsesc de o parte şi de alta a drumului se răresc, parbrizele lor strălucitoare nu mai lovesc ochii mei buimăciţi de somn. Cu cât ne adâncim tot mai mult, cerul se întunecă deasupra noastră, lumina păleşte, acoperit e cerul de un voal de întuneric, norii se sparg într-o infernală coadă. Lumea de afară se răreşte, rănile ies la suprafaţă, demonii se îneacă în interior. E timpul să respire. Conducătorul pare să accelereze tot mai mult tramvaiul. Deja suntem în mijlocul unei pustietăţi, blocurile se pierd în zare. Simt că ceva nu e în regulă. Dar sentimentul meu nu e reflectat şi în acţiunile celorlalţi călători. Privirea mea se tot întoarce în fiecare parte. Într-un loc se regăseşte un cuplu de ciudaţi, aruncându-şi vorbe murdare, aparent, fără vreun motiv bine întemeiat, doar din plăcerea pe care o regăsesc în a distruge sufletul celuilalt, doar din dorinţa de a crea o anumită stare - pentru a-i vedea în alt moment sărutându-se şi aruncându-şi mâinile pe întreg corpul celuilalt. O bătrână ţine în braţă un câine şi îl mângâie ca şi cum ar fi ultimul lucru din viaţa ei - se întoarce înspre mine iar ochii îi sunt plini de vene roşii, lacrimi curgânde şi rămâne blocată pe scaun în acel fel, ţintindu-mă cu privirea moartă.

Şi parcă nimeni nu observă asta. Frica se înstaurează în sufletul meu. Acea frică primordială, care să îţi facă sufletul să se cutremure, să îşi revină şi să se cutremure înapoi la loc. Mai în faţă, un bătrân are o tusă convulsivă, îşi aruncă mâinile tremurânde în buzunar şi scoate o batistă curată - într-un moment viitor, e plină de sânge şi locul în care e aşezat devine cuibul unui bolnav, generator sporadic de sânge! E o nebunie, sunt nebun, trebuie că visez! Un tânăr, aruncat într-un colţ, îmbrăcat în negru, cu pletele curgându-i în toate direcţiile, ţine un cuţit în mână şi îşi măcelăreşte degetele, le şterge de geamurile deja prăfuite ale tramvaiului. Şi nimeni nu vede! O matahală de om, ras în cap, cu braţele pline de fibre şi vene ce indică multă sală şi mulţi steroizi, îşi repetă, precum un nebun: ”Ucide! Ucide!”. Mâinile îi sunt tremurânde, mişcările orizontale pe care le face capul său sunt de-a dreptul ... groaznice. O tipă scoasă dintr-o revistă pentru adulţi, îmbibată în mult parfum şi alte trucuri ce te fac să arăţi precum o falsă păpuşă se încinge pe corpul unei alte matahale,îmbrăcată în haine viu colorate, predominant roz, cu aurul ca materie primă pe post de podoabă de înfrumuseţare. Actul lor sexual începe din nimic şi în nimic va ajunge.

Transpir, inima îmi pulsează când alte specimene apar în tramvai. Mă ridic şi mă îndrept înspre alarmă şi înspre prima uşă care îmi apare în faţă. Trag semnalul de alarmă - şi abia după văd că nu mai sunt de ceva vreme în oraşul de pe Bega. Sunt în mijlocul pustietăţii - o mare întunecată sub un cer bolnav de o boală rară - un cancer asupra acestei lumi. O pădure nemărginită în cealaltă parte. Nicio scăpare! Mâinile îmi sunt tremurânde, mă sufocă atâta nebunie, atâta indiferenţă în jurul meu. Mă întorc în tramvai cu privirea. Un băiat îşi loveşte urechile cu palmele, tot mai tare şi tot mai tare, scoate tot felul de sunete, ca şi când ar asculta melodii de foarte mult timp apuse. Pare a fi inofensiv. Un grup de aurolaci, urât mirositori, se ascund în alt colţ, suflând în punga lor de bronz, degustând aerul combinat cu otrava, potolindu-şi, deopotrivă, ura, foamea, setea, neputinţa...

Doi poliţişti îmbrăcaţi în ignoranţă, undeva în altă parte a tramvaiului, îşi gustă gogoaşa în pace şi îşi sorb, liniştiţo, berea, privind, cu un zâmbet ignorant, spectacolul.

Asta nu poate fi!

■ Călătorie înapoi acasă IX

”Trenul de persoane ...”
(CFR)

Ultimele cuvinte scrise pe un mesager ce bântuie pe marele cer al internetului. Şi apoi - graba. Îmbrăcarea subită, hainele acaparate ca printr-un ordin milităresc - blugii albaştrii, tricoul albastru închis cu acea inscripţionare tipic americană care te previne - dincolo de insigna celui mai bun burgher din oraş - să mănânci aşa ceva, pantofii sportivi cu tentă de ”skater”, geanta în spate. Un salut dat colegului de cameră, căştile negre aruncate pe urechi, capătul celălalt pierzându-se undeva prin buzunar, buzele conectorului jack fiind lipite de telefon. Înainte de a ieşi, susţine muzica bună şi aruncă-ţi degetele prin meniul telefonului pentru a găsi Disturbed şi gata, sunt pregătit să urmez lungul drum ce mă va duce acasă. Prima etapă din cele două - căci două sunt! - e să ajung la gară.

Câteva taxi-uri se bronzau deja la soare, de capătul celălalt al străzii, peste drum de cămin. A existat, pentru exact două secunde, tentaţia de a alege acel mijloc de transport pentru a ajunge la gară. Dar, cum aveam un avans temporal de o oră şi jumătate, mi-am zis că e futil să urmesc calea lenei, care era, oricum, un cost în plus pentru doar câteva minute de stat. Aşadar, mi-am luat privirea de la ele (de la taxi-uri), mi-am întors-o înspre celălalt capăt, care ducea, aparent, în mijlocul ”pribegiei” - deşi e multă lume pe aleea studenţilor. Picioarele îmi sugerau că sunt gata de plecare şi atât mi-a fost de ajuns - pornirea!

Ca de obicei, privirea îmi era pătată de o oarecare vanitate şi ochii nu îmi zburau decât în partea din faţă, neluând în seamă toată gloata ce se afla pe marginile drumului - prin cluburi, pe la vreo ”shaormerie”, pe la magazine şi micro-marketuri. Din când în când, mă cuprindea o silă toridă faţă de ”marionetele” societăţii actuale, acelea care nu se puteau abţine de la a nu strica aspectul normal cu o (z)droaie de farduri şi alte rahaturi. În fine, e subiect ce a mai fost ”dezbătut” şi care încă se poate dezbate - dar nu aici. De asemenea, o oarecare admiraţie şi o privire îndelungată mă cuprindeau când era vorba de acele ”specimene” rare care erau grandioase prin felul simplu de a fi îmbrăcate, fără a apela la o cantitate universală de ajutoare cosmetice. În fine, mi-am văzut, per total, de drumul meu.

Soarele încă bătea destul de bine peste oraşul de pe Bega, fumegând şi simţindu-se invincibil, deşi fiecare îşi are momentul de decădere, într-un final. Şi al său era destul de prematur. Dar, până la verdictul final, până la judecata de apoi - care, pentru el, era undeva după ora 19 -, putea să stăpânească oraşul fără nicio problemă. Asfaltul ardea sub picioarele trecătorilor, implorând iertare, cerând o ploaie zdravănă. Şi asta, sunt sigur, va veni curând. Aş fi vrut să încetinesc pentru că ritmul meu de parcurgere a distanţei până la gara de nord era prea alert, prea vioi. Dar nu puteam, simţeam acel vânt specific unui tinerel de 15-16 ani. Acea energie din interior făcându-se simţită dacă e să raportăm distanţa pe care o parcurgeam la o bază de timp. În fine, nu m-am prea putut bucura de panorama înconjurătoare - Bega strălucea la soare, dormind liniştit(ă) în patul său, reflectând - nu tocmai prin redare fidelă - , cerul de deasupra. Câteva cupluri aflate prin parcul de lângă Catedrală, schimbând păreri sau ascultând într-o linişte seacă - sunetul maşinilor de pe şoseaua învecinată. Apoi, Parcul Central îmi ieşi în faţă. Unele lucruri rămân neschimbate în timp. Şi, cu mici modificări, de aproape 4 ani, parcul e acelaşi. Aceeaşi apă care se ridică ritmic, aceleaşi băncuţe umplute - ici-colo - cu oameni, aceiaşi şahişti, jucători de table sau pur şi simplu artişti ai cărţilor de joc, aceeaşi voie bună, aceleaşi subiecte dezbătute de oameni aflaţi în etatea a treia.

Soarele era camera ce spiona întregul peisaj. Din Parcul Central până la Gara de Nord nu mai e decât o formalitate, presărată, totuşi, cu două semafoare ce uneori par să nu se mai schimbe la faţă - roşul predomină la infinit. Odată trecut primul, următorul e chair la ”intrare” în Gara de Nord. Drumul nu ia prea mult şi eu sunt foarte grăbit. Privirea mea e întunecată, sprâncele îmi sunt încrâncenate, angregate într-o luptă continuă cu gânduri ciudate şi normale, o mixtură de întrebări şi răspunsuri, de atenţie şi nepăsare. Şi uite-mă pe peron, cu ghiozdanul în spate, la care s-au adăugat o pungă de Viva, o sticlă de Coca-Cola şi un ziar, pentru a avea ocupaţie în acel interval de două ore până acasă. O voce de femeie aruncă sentinţe precum Nostradamus şi, după o lungă aşteptare - datorită efectului de pre-punctualism - , apare şi presupusul tren la orizont.

Mă aşteptam la aşa ceva... De un an încoace, trenul pe care îl poţi lua în direcţia Oraşului Mort nu mai poate fi încadrat în categoria trenurilor. Voi încerca să îl descriu. Imaginaţi-vă un tramvai cu două vagoane. Acesta are gabaritul puţin mai mare, e mai mult paralelipiped dreptunghic decât rotunjit pe alocuri - comparativ cu tramvaiele din Timişoara -. E foarte - măcar atât! - viu colorat, galbenul şi verdele se îmbină într-o armonioasă legătură şi ţi se pare, de afară, că vei intra în ceva microbuz hippy, plin de pete galbene şi verdeaţă peste tot. Dar, spre surprinderea multora, interiorul ascunde altceva. Spaţiu puţin, scaune de plastic destul de incomode, distanţa dintre doi pasageri fiind inexistentă, aceştia lovindu-se cot la cot. Nenorocire când partenerul de drum e mai plin de ... ”viaţă” şi locuri nu mai sunt decât lângă el. Dar ceva s-a schimbat faţă de călătoriile anterioare. Încercam să găsesc acel loc pribeag pe care l-am mai folosit şi în celelalte drumeţii de întoarcere. Dar nu era niciunde de găsit. Aşadar, mi-am făcut drum mai înainte, în prima jumătate a unui vagon. Ştiam că nu voi rămâne prea mult singur - lucru pe care nu îl pot afirma despre tramvaiele din Timişoara, mai tot timpul. Aşadar, m-am aşezat într-un colţ, ascultându-mi muzica şi aşteptând plecarea.

Şi lumea a început să apară. La doua staţie din Timişoara, lucrurile s-au ”complicat”. În stânga mea apare un ”nenea” care mă întreabă politicos dacă e ocupat locul aflat la două scaune de mine. Îmi arunc o cască jos - cea din urechea stângă - , îmi forţez vocea pentru a emite un sunet gros şi îi spun că ”nu, e liber”. Un sincer ”mulţumesc” din partea lui şi se aşează. Un ”cu plăcere” scos printre dinţi şi casca stângă se întoarce în urechea mamă iar trenul - sau tramvaiul - porneşte din nou, menit să iasă - cu orice preţ - din Timişoara. După aşezarea domnului de lângă, o mămică cu fetiţa se aşează în faţa mea, furându-mi fiecare centimetru de intimitate - pentru că înainte eram tolănit, cu picioarele aruncate ca pe iarbă - , fără să întrebe. În dreptul meu se aşează fetiţa - undeva la maxim 10 ani, deja ”prinţişoară” crescută de regina-mamă - iar lângă ea, mama.

Privirile mele se aruncă înspre bătrânelul de lângă mine, privind în gol, înspre cuplul mamă-fetiţă, realizând tot felul de acţiuni, de la convorbiri simple la joaca cu telefonul, băutul unui suc şi aşa mai departe. Două femei stau aproape spate în spate de marginea cealaltă a trenului, una citeşte o carte iar cealaltă are în mână un ziar. În spatele mămicii se regăseşte o altă femeie împreună cu o prietenă mai tinerică şi încă o viitoare piţipoancă lângă ele. În spate, o dulce şi coaptă viziune a femeii normale, fără capriciile obscenului şi ale exagerării în numele fardurilor, intrată în discuţie cu un consătean, după cum aveam să aflu. Un controlor care se tot plimbă şi se pierde în discuţie cu ultimii doi, în spatele vagonului. Un băieţaş de vreo maxim 20 de ani la un geam, nervos, mai trânteşte câteva înjurături şi e, precum bătrânul de lângă mine, lipsit de bilet. Dar asta nu va conta la control, regimul impus de publicitatea de pe uşile trenurilor din România (acea cu respectul şi biletul), nu se va aplica local. Sunt doar alte legi de faţadă, menite să dea bine. Nimic mai mult.

Trenul îşi continuă drumul, cu opriri pre-determinate. Soarele cedează supremaţia întunericului. Deja ziarul pe care îl aveam în mână de câteva zeci de minute nu mai poate fi citit, mai ales în zonele în care pădurea predomină peisajul. Mai mult, somnul e un vechi duşman pe tren - şi un prieten restaurator foarte bun - şi mă convinge, din puncte în puncte, să închid ochii şi să adorm. Să fie vreo cinci minute, să fie vreo zece. Dar somnul e acolo, îl pot simţi în tâmple. De asemenea, damnata aia de sticlă de Coca-Cola se face simţită, otravă pentru cei neinformaţi şi pentru cei - şi aici sunt inclus - ce găsesc o plăcere paranoică în a ignora cererile de durere ale trupului - în special ale stomacului - şi continuă acea usturătoare tragedie. Într-una din aceste călătorii onirice, structura trenului s-a schimbat. Mămica şi fiica lor s-au mutat cu o banchetă mai în spate, dându-mi din nou ”libertatea”, fără să le-o cer. Motivul - nu îl cunosc. Probabil că nici ele nu se simţeau confortabil în puţinul spaţiu pe care CFR ni-l oferă. Mi-am scos punga de Viva şi am aruncat la ”coş” somnul, restul drumului păstrându-mi ochii perfect deschişi. Noaptea a pus stăpânire peste ţinut şi trenul se plimbă acum printr-un neant, parcă.

Luminiţe ici-colo sunt dovadă că înaintăm şi că ”ţinta” finală - pentru mine, cel puţin - , e aproape. De asemenea, comentariile fetiţei la ultimele două staţii - legate de numele acestora - sunt foarte apreciate de către mama sa care - sunt surprins - are o figură atât de frumoasă atunci când îi zâmbeşte fiicei sale. E acea iubire maternă care se simte, te cuprinde, o poţi simţi. E acea iubire pe care o citeşi în zâmbetul introdus de acea lumină puternică din ochi -care e însăşi viitorul vieţii, fiica sa- şi care se prelinge, scurt, pe buze. E un zâmbet aparte, acel zâmbet specific părintesc, plin de admiraţie şi dragoste eternă pentru fiinţa cea mai dragă...Da...

Ies afară din vagon şi deschid uşa ce mă desparte de aerul rece al ţinutului. Luminile sunt aprinse prin sat şi, deodată, cineva e acolo, o singură persoană, aşteptându-mă. Nimic nu e mai măreţ decât sentimentul de apartenenţă - apartenenţă în sufletul cuiva. Că nu e acea persoană de sex opus cu care ai vrea să-ţi ”pătezi” restul vieţii - asta e o altă discuţie ce o tot dezbat. Dar asta contează mai puţin acum. Acelea sunt gânduri de Timişoara. Aici nu mai sunt sub jurisdicţia Metropolei.

Trenul (sau coloratul tramvai) se pune din nou în mişcare. Am fost singurul pasager care a coborât aici. Nu contează, cu atât mai bine. Călătoria a luat sfârşit.

■ Descent into Hell (I)

”Şi cei găsiţi vinovaţi vor arde în flăcările iadului...”

În mai toate credinţele, omul trebuie să ajungă undeva după moarte. Mai precis, acea bucată din el, acel fărâmă ce reprezintă însăşi viaţa, suflul care menţine întreaga structură - odată distrus corpul - trebuie să se predea şi să părăsească acea izolată, volatilă, infamă chiar, bucată de amestecuri chimice pentru a se uni cu Infinitul, indiferent de reprezentarea ideologică a acestuia. Şi totuşi, indiferent de ideologia aleasă, acel Infinit se împarte, de cele mai multe ori, în două bucăţi complet distincte, asimetrice, perfect opuse dar aflate în acel echilibru straniu, definit prin ideea că o bucată nu poate supravieţui fără cealaltă. Şi aceste două bucăţi cu care sufletul se poate uni pentru eternitatea ce urmează de după pragul usturător pentru corp - moartea, etapa veşnic scrisă, temută, necruţătoare - sunt binele şi răul, respectiv Infernul şi Paradisul în concepţia creştină. Normal, şi în celelalte religii ale lumii, o astfel de reprezentare există sub o altă denumire sau sub o altă descriere dar, totuşi, se rezumă, încă, la două locuri aproape perfect opuse, fiecare destinaţie depinzând de anumiţi parametrii, unii impuşi de regulile pământeşti şi trataţi ca sacrii, alţii definiţi de Divinitatea corespunzătoare, în urma unui proces ce va fi Holocaustul Umanităţii, cândva, într-un viitor incert. Nu sunt în măsură să descriu - cel puţin din punct de vedere Biblic - cele două locuri. Dar există şi un loc în care sufletul ajunge, nu neapărat după moarte. Şi asta e o descriere a acelui loc. Una din ele.

”Simţi ?”, mă întreabă. ”O simţi din nou acea stare, nu?”, continuând să îmi frământe sufletul. ”Haide, ştiu că sentimentul e deja acolo, te cuprinde, te goleşte pe interior, îţi otrăveşte sufletul, îţi roade suflul vieţii, îţi şterge zâmbetul de pe faţă...Haide, admite.”. ”Da, este. Sentimentul e aici, eşti mulţumit?!”, îi răspund. În depărtare, la km întregi, balonul auriu deja răsărise şi lumina sa se răsfrângea peste tot, lovind asfaltul timişorean în plin, luminând parbrizele maşinii, aruncând umbra ”palatelor” arhitecturale pe alocuri... Tobele răsunau în urechile mele, chitările vuiau precum în nicio altă dimineaţă nu o făcuseră. Dar concentraţia nu era, privirea fugea de ici-colo, alunecând din cuplu în cuplu, din îmbrăţişare în îmbrăţişare, din sărut în sărut, din mângâiere în mângâiere, din joc în joc. Era o putrefacţie ceea ce mă contamina, corodând fiecare bucată din acel ego pe care îl mai aveam. Şi nu puteam trăi cu acel sentiment la nesfârşit.

Acel claxon frenetic de oprire şi lumea coborând şi urcând, fără să privească în jur, primind frica în sân, acea frică de a ieşi din rutina de zi cu zi. Mă alătur, în unele acţiuni, mulţimii goninde, încercând să mă integrez cât mai bine, încercând să îmi satisfac pofta de apartenenţă pentru un grup. Dar lucrurile sunt dificil de realizat. Perechea de blugi negrii pe care o port, tricoul învăluit în întunecime, privirea degradată de coroziunea speranţei şi lungul cioc, mascotă a venerării unui scop prea jalnic - toate îmi sunt piedici când vine vorba de a nu atrage privirile. Nu poţi merge neobservat. Poate că e multă mândrie în tot jocul patetic al integrării. Poate motivele sunt false şi dorinţa e doar acel continuu zid între mine şi restul. Singurătatea. O adevărată scară înspre lumi subterane. Urc în tramvai, făcându-mi loc printre mulţime, aruncând abonamentul de uz general înspre compostor şi aşteptând beep-uitul şi acel mesaj pe fundal verde cum că sunt ”eligibil” să călătoresc.

Mă aşez pe un scaun dublu, în speranţa că, odată umplut tot tramvaiul, în afară de scaunul de lângă mine, cineva, oricine, va ”îndrăzni” să urce lângă mine. E ultimul gând. E ultima dorinţă. Şi tramvaiul se pune în mişcare, făcând acel zgomot caracteristic - care, pentru unele, e sunetul provenit de la compresorul de aer care înmagazinează aer, cică - care pentru mine înseamnă prea puţin sau chiar nimic. Putoarea - căci nu pot să îi spun altfel - mă îngreţoşează şi privirile celor din jur mă lasă, more or less, rece. Muzica încă se zbate în obositele mele urechi şi restul lumii e, pentru tot drumul - care durează câteva minute - inexistentă. Cu excepţia alteţelor sexului frumos care, îmbrăcate estival, îşi arată toate calităţile sexului opus (nouă, bărbaţilor). Probabil că această gândire e una pur maniacă. Dar, cum zicea cineva în ”The Devil's Advocate”, acest lucru se rezumă la acel ”paragraf” cu tentă anti-dumnezeiască: Priveşte dar nu atinge. Atinge dar nu gusta. Gustă dar nu înghiţi. Sau ceva de genul. E doar imaginea simplificată a unei dualităţi, acea a imposibilului, al capriciului uman, al venerării unor gânduri mult superioare faţă de cel pur animalic al bărbaţilor.

În fine. E natural să fie aşa. Închid ochii. Sufletul mi se duce, agale, înspre locuri nebănuite, necutreierate de alte minţi, locurile întunecate în care totul moravul e doar pretextul pentru a ajunge acolo. Unde ”acolo” trebuie, încă, definit. E acel mizer loc în care stima de sine nu există, în care calităţile pierd teren în faţa unui păcat prea mare - acea dorinţă aprigă de a vedea doar lucrurile negative ce se întâmplă, dorinţa de a avea o altă persoană lângă, acea fiinţă numită, generic, femeie. Nu poţi la fel de activ ca ceilalţi când vine vorba de a cuceri pe cineva. Raţiunea e întotdeauna cea care primează, sentimentele sălbatice, acelea care declanşează întregul proces de Divide et Impera, sunt pe locul doi sau sunt inexistente. Întrebările raţionale gen ”oare poate fi ceva?”, ”oare are rost?”, ”oare ce va fi după?” sunt acele evenimente care apar întotdeauna primele. Niciodtă nu există valul care să poată fi călărit, niciodtă nu există surferul care să călărească valurile fără nici cea mai mică frică, lăsându-se în bătaia ”musonului” chiar şi a Soarelui ce pătrunde printre valurile de apă. Nu. Totul se învârte în jurul fricii şi al dubiului, niciodată o certitudine venită din interior, una care să dea frâu liber demonului din interior, acelui mania insensibil care există, ascuns undeva, în genele noastre.

Corupt, divizat, distrus, angregat într-o structură multi-stratificată - nu, nu va ieşi prea repede la iveală. Şi astea sunt doar premisele acelui vis tâmpit cu ochi deschişi.